departe stîni şi prisăci; însă puţini oameni, şi aceia tot aşa de năcăjiţi ca şi noi, şi singuri. Domniile voastre la munte trăiţi în case deasupra pămîntului; noi, aicea, trăim sub pămînt.

— Însă vă iese cîştig de bani.

— Ce folos, stăpîne comise Manole, că avem pentru trup, dacă n-avem pentru suflet! Aici nu-i nici biserică, nici crîşmă. Cînd şi cînd ne vine în popas cîte-un ceteraş, care ne cîntă ce se cîntă în lume; dar pe urmă se duce ş-acela cum se duc orătăniile din baltă. Mai greu ni-i cînd vine viforul iernii şi stăm alăturea în perdele cu vitele. De lupi şi lotri, n-avem a ne teme; dacă au îndrăzneală lotrii să intre aici, apoi nu mai calcă iarbă. După a noastră pravilă, unde îl prindem pe hoţ cu furtişagul, acolo îi săpăm mormînt. Acuma, stăpîne comise Manole, ne-am fost rugat şi anţărţ domniei tale, să pui cuvînt pe lîngă măria sa ca să ne clădească aici între Jijia şi Prut, la un loc potrivit, biserică, şi să ne vie preot. Om dura şi noi case, om căuta muieri ş-om întemeia sat, ca să trăim ca oamenii din lumea cealaltă.

Cît au călătorit înapoi spre Ţara-de-Sus, comisul se stîrnea din cînd în cînd a vorbi cu părintele ieromonah Nicodim, despre rugămintea vatamanului de bouari şi viţelari, moş Jurgea Căpăţînă. Îi slobozise făgăduinţă şi era cu grijă dacă şi-o va putea îndeplini.

— Să ştii, dragu tatei fecior şi părinte Nicodime, suspina domnia sa vel-comisul, că jele mi-i de cîte mi-a vorbit vatamanul nostru. Mi-a mai spus el şi altădată aceleaşi lucruri, dar acuma nu mai pot suferi. Toate-s trecătoare, părinte Nicodime, şi ne petrecem şi noi ca stolurile acelea pe care le-am văzut: iară înapoi nu ne mai întoarcem. Cată s-avem grijă, ca să ne rămîie pe lumea asta o pomenire. Ţi-oi mai spune alta: că degeaba m-a călcat ursul lui Zailic. Ce-a fost verde s-a uscat.

Nicodim şi-a scuturat pletele rîzînd:

— Aşa binevoieşte Domnul Dumnezeu, tătuţă, să deie oamenilor din Ţara Moldovei o înştiinţare ca aceea pe care văd c-ai primit-o şi domnia ta. Fără asemenea înştiinţări, nu s-ar mai clădi nici fîntîni, nici biserici.

Ajungînd la Timiş, le-a ieşit înainte comisoaia cu veste mare şi pahar dulce. Iar comisul şi-a uitat neliniştile. În acelaşi timp a băgat în samă, fără să spuie nimănui altuia decît feciorului său monahul, că jupîneasa Ilisafta n-a revărsat asupră-i potopul de mustrări la care se aştepta. A pomenit de Ionuţ Jder, fără a se crămălui peste samă, şi i-a închinat pe toţi ai săi cîţi se aflau sub soare milosîrdiei lui Dumnezeu.

— Aşa am căzut eu din preţ, Nicodime, cînd aţi venit voi pe lume; iar acuma, înaintea nepotului său, scade din preţ Ionuţ al nostru cel prea iubit.

Părintele Nicodim a trecut pe la lehuză ducîndu-i rodin binecuvîntarea sa şi s-a întors la sfînta mănăstire, ca să găsească iar pe fratele Gherasim. Avea în el mîhniri ca totdeauna în asemenea împrejurare, dar mai cu samă era mîhnit că de la Jder al său cel cu ochii de castană nu i-a sosit nici o veste.

Însă înainte de a intra la sfînta chinovie, Dumnezeu a binevoit să-i trimeată şi vestea asta.

Părintele Nicodim a găsit la poarta din afară a mănăstirii, între fînaţurile înflorite a doua oară, un cuvios monah străin, care i s-a închinat cu smerenie. Era un om tînăr încă, slab şi subţiratic. Purta un fuioraş de bărbuţă rară şi doi ochi mari şi nevinovaţi. Straiul îi era curat, de şi se vedea că fusese purtat fără încetare pe drumuri lungi. Părintele Nicodim s-a uitat la el şi l-a cunoscut după cuvîntul Scripturii, că e un fericit sărac cu duhul.

— Mă închin cu plecăciune, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a cuvîntat cu subţire glas acel monah străin. Rogu-mă să-mi spui care-i numele cuvioşiei tale, căci eu de cinci zile aştept aici, la sfîntul Neamţu, pe părintele Nicodim.

— Prin voia lui Dumnezeu, eu sînt acela, răspunse ieromonahul.

— Dacă într-adevăr cuvioşia ta eşti acel pe care-l caut, atuncea te poftesc să-mi spui care-i porecla cuvioşiei tale.

— Porecla mea e Păr-Negru, părinte; dar asta-i porecla mea din pruncie.

— Ştiu; asemenea şi pe mine mă chiamă Ioanichie şi porecla mea e Veveriţă. Mă închin cuvioşiei tale şi-ţi spun că fiind undeva într-un loc departe, în pămînt creştinesc, m-am legat cătră un frate al meu, că, dacă fac dram în Ţara Moldovei precum am hotărît, apoi să mă abat numaidecît pînă la sfînta mănăstire Neamţu. Şi dacă ajung la sfînta mănăstire Neamţu, să caut pe un cuvios ieromonah al nostru cu numele Nicodim. Şi după ce l-oi găsi, să-i spun nişte vorbe pe care m-a învăţat a le rosti. Şi după ce i le-oi spune, slobod sînt să mă duc unde mi-i voia.

Părintele Nicodim a tresărit ş-a descălecat numaidecît.

— Frate Ioanichie, a zis cuvioşia sa cu tulburare, poftesc să aud acele vorbe. Cine ţi le-a spus?

— Un creştin. Alta nu mă-ntreba.

— Cum era la înfăţişare? Şi în ce loc te-a învăţat acele vorbe?

— Dacă nu eşti Satana şi eşti cu adevărat părintele Nicodim din neamul lui Păr-Negru, nu mă-ntreba nici asta.

— Bine, şi-a plecat fruntea ieromonahul, nu mai întreb nimica şi aştept.

Atunci părintele Ioanichie a zîmbit cu bunătate, s-a uitat cu ochii lui femeieşti la părintele Nicodim şi a rostit cîntat aceste vorbe:

 

Ce mi-i una?

La Crăciuna.

Ce mi-i două?

Cînd începe toamnă nouă,

La Sîmedru îl văd iară

Pe bădiţa meu Nicoară.

 

După ce-a spus ce avea juruit, cuviosul Ioanichie a rupt un fir de iarbă înflorită, purtîndu-l între degetele lungi ale mînii sale stîngi ca pe-o făclioară. S-a ridicat, s-a închinat, şi s-a dus.

 

 

 

CAPITOLUL X

ÎNTÎMPLĂRI DE MIRARE ALE COMISULUI JDER PE DRUMURILE  ÎMPĂRĂŢIEI

 

De cîte ori nu i se întîmpla nimic pe drumurile pe care pornise, Jder se gîndea că n-are să aibă ce spune lui Vodă şi părintelui arhimandrit şi-i părea rău într-o privinţă.

La un popas, l-a întrebat pe Gheorghe Tătaru:

— Tu ce spui, Botezatule?

— Eu nu spun nimica, stăpîne.

— Nu ţi se pare ţie că umblăm aşa ca într-o petrecere? Parale