La un ceas ori două, la a nu ştiu cîtea toană de sfredelituri de glas înfricoşat prin bagdadie, jupîneasa Anca năvăleşte în cerdac la parmaclîc.

Unde-i comisul Simion? Să vie numaidecît comisul Simion. Îi porunceşte jupîneasa Ilisafta să se înfăţişeze fără întîrziere.

Dar comisul Simion nu era departe. Era acolo într-un colţ al cerdacului, în umbra amurgitului. Stătea acolo neclintit, neavînd în urechi altceva decît acel sfredel care-l străpungea. Se uita fără să înţeleagă ce vede lîngă porţile ogrăzii pe unde ieşi la grajduri. Lîngă acea portiţă, un foc mare. Şi mai la o parte de foc un meşteşug ciudat pe care Lazăr Pitărel îl cercetează şi pe o parte şi pe alta şi se năcăjeşte asupra lui.

Ce este? Cine-i porunceşte să se înfăţişeze numaidecît? Unde să se înfăţişeze?

— Vină după mine, îi zice cu blîndeţă jupîneasa Anca. Te doreşte soţia dumnitale.

Inima comisului Simion se zbate cu înfricoşare. Poate se prăpădeşte Maruşca?

— Ferească Dumnezeu, îl mustră jupîneasa Anca, nu bolborosi astfel de vorbe necugetate.

Părintele Dragomir îşi murmură rugăciunile în tinda de la intrarea iatacului. Se pleacă din toată rotunzimea lui spre comis. La lumina făcliilor, îi străluceşte aurul patrafirului.

Comisul Simion şovăie. Se împiedică în prag; se cufundă într-un ţipăt ascuţit ca-ntr-un şuvoi de munte şi se opreşte cu privirile ca de ghiaţă deasupra soţiei sale. Femeile din jur apără şi acopăr vederii soţului trupul acela care se zvîrcoleşte. Dar ochii iubitei sale îl aţintesc holbat, cît nişte străchini. Cît nişte străchini i se par acei ochi care s-au uitat la el altădată cu atîta dulceaţă. Apa lor tulbure fulgeră ca de-o nebunie. Jupîneasa cea tînără şi-a repezit în sus braţele şi, cu ghiarele, a cuprins de chică pe soţul său. Îl trage şi-l scutură. Îl lasă şi iar îl înşfacă. Apoi cade istovită în culcuş.

— Acuma du-te! Acuma du-te! Îl împing femeile. Comisul Simion a ieşit în cerdac prăpădit cu firea după asemenea întîmplare neaşteptată. Face semn lui Lazăr Pitărel. Îi face un semn aşa lui Pitărel, că de-acum se poate cutremura pămîntul scufundînd în genuni pe oamenii care mai trăiesc în lumea asta.

A izbucnit pivuşca, stupind foc prin înserarea afumată. Nu s-a cutremurat pămîntul, dar au zbîrnîit geamurile de la iatacul bolnavei. Încă un ţipăt — al tuturor femeilor de la iatac.

Gata. S-a milostivit Maica Domnului. Să poftească iarăşi comisul Simion. Îi porunceşte jupîneasa Ilisafta, să se înfăţişeze numaidecît.

— Poftim, cinstite comise, şi-ţi vezi feciorul, se ploconeşte nana Chira; l-a primit bunică-sa cu palmele unse de undelemn binecuvîntat.

Simion şovăie iar şi-şi simte lacrimi în priviri cînd îl cuprinde de după grumaz o Maruşcă istovită şi albă, cu ochi împăcaţi de blîndeţă.

Copilul a ieşit la lume ţipînd cu mînie.

— Are să fie bărbat vrednic ca şi bunicul său şi are să-l cheme Manole! Porunceşte jupîneasa Ilisafta.

A ieşit întîi braţul stîng şi după aceea capul.

— Are să fie stîngaci... suspină subţirel Candachia. Vedeţi dacă are pata de jder.

Are şi pata de jder. Bunicii lui şi-au agonisit astfel nepot care să le ducă pomenirea într-un veac viitor.

În vremea asta, comisul cel bătrîn se afla la tamazlîcurile domniei sale de la apa Jijiei, împreună cu părintele Nicodim. Amîndoi hodiniseră în bordeiul vatamanului bouarilor şi viţelarilor, unul Jurgea Căpăţînă, şi stăteau într-o dimineaţă, privind întinderile cătră Prut. Se vedea înaintea lor, cît cuprindeau ochii, grind verde într-o parte; iar în altă parte, despărţită printr-un hindichi cotit, baltă şi stufuri pînă într-un afund. Cînd veneau ape mari, primăvara, de se umfla şi Prutul şi se umfla şi Jijia, — apoi acele ape se făceau una pînă în buza hindichiului şi scăpau şi în păşuni. Erau înecate toate foltanele de stuf şi nu se mai vedea atuncea decît verde de iarbă şi sclipire tulbure de valuri. Se trăgeau puhoaiele cînd începeau a sosi toate păserile străine ale bălţii. Unele treceau în cîrduri fără număr, umplînd cerul şi înegrind zarea; altele făceau popas aici, cuibînd.

La acel ceas al dimineţii de august, cînd marele comis şi ieromonahul priveau balta, toate sălbătăciunile care aveau în acel cotlon de lume domnie se deşteptau deasupra stufurilor şi luciurilor, învăţîndu-şi puiganii la zbor. Se arătau vederii, fără frică, fel de fel de dihănii aripate — de la lebede, babiţi şi gîşte pînă la cele mai mici zburătoare şi înotătoare. Mai cu samă treceau cu şuier de vînt raţe de multe soiuri. Deasemenea erau şi păseri fără nume, unele cu plisc lătăuş, altele cu moţ ca de omăt, altele cu pene trandafirii. Erau un fel de cocori ori un fel de stîrci — comisul a stat şi s-a mirat o vreme întrebînd pe moş Jurgea Căpăţînă.

Însă moş Căpăţînă n-avea grija orătăniilor din baltă. Moş Jurgea avea treabă cu tamazlîcurile ce-i erau date pe samă. Le arăta pe fiecare unde se află la păşune şi unde li s-au întocmit ocoale şi otacuri. Fiecare fecior cu cîte patruzeci de boi ori şaizeci de viţei. Pentru acele tamazlîcuri stătea acolo depărtat de lume cîte un an, de-i creştea pînă în ochi şi pînă la brîu barba încîlcindu-se cu pletele. Cu sarica lui, cu căciula ascuţită şi cu ghioaga ferecată cu ţinte de aramă, părea ieşit de pe alt tărîm, şi nu cunoştea nici pe Vodă, nici pe boierii suceveni; el nu ştia decît de-un stăpîn, şi acela era jupîn Manole.

Avea sub mîna sa feciori, pribegi din toată lumea asta, însă vrednici bărbaţi cu care ducea războiul său. Bătea război cînd cu apele, cînd cu fiarele, cînd cu iarna. Fiecare fecior ţinea lîngă sine un cîne. Jurgea Căpăţînă ţinea doi cîni. Simbria lui era parte din vînzarea mărfii. Tainul şi-l agonisea singur cu cei nouă feciori pribegi, aducînd mălai de peste Prut.

— Cum îl aduceţi acel mălai?

— Îl aducem şi noi cum putem, însă cu dreptate. Nu s-a aflat în partea asta de lume, stăpîne comise Manole, să suferim pe lotri, după cum ştii de cînd ne-am alcătuit noi cu domnia ta. Ce să-ţi spun, stăpîne comise Manole, grea e viaţa noastră aici în pustie la Jijia şi la Prut. Mare îmbielşugare este în toate; avem nu