— Nu! Nu! Nu se poate! Au răcnit toate femeile cîte erau înăuntru.

S-au adunat umăr la umăr, au pus mînile, l-au întors în loc şi l-au împins să se ducă.

— Dar eu ce-am să fac? A întrebat el c-un început de mînie. Vreau s-o văd pe Maruşca.

— Nu se poate! Las' că te chemăm noi.

— Cît am să stau aşa?

— N-ai grijă! Te chemăm noi cînd va veni ceasul. Asta i se părea cel mai ciudat lui jupîn Simion: că muierile îi porunceau să n-aibă grijă, cînd fiece ţipăt al Maruşcăi răspundea în fiinţa lui. Zvîrcolirea ei, pe care el o zărise o clipă, îl trudea pe dînsul. Îşi simţea trupul îmbrobonat de sudoare. S-a tras pînă în cerdac şi s-a rezemat acolo cu fruntea de un stîlp.

Iar răcnetul! O spintecă răcnetul de moarte...

Nu mai poate îngădui asemenea urgie. Se smunceşte de la stîlp şi se repede spre iatac. În clipa aceea ţipetele Maruşcăi au contenit.

Femeile din lăuntru au săvîrşit tot ce este de trebuinţă într-o împrejurare ca cea de faţă. Au schimbat oleul la candela de la icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au pus feştilă proaspătă de iască; au înfăţişat jupînesei Maruşca un păhărel de vinars amestecat cu undelemn sfinţit şi au îndemnat-o să bea măcar cît ar bea o păsărică. I-au adus pe frunte ştergar ud, pe care Maruşca îndată l-a zvîrlit de la sine. Moaşa sălaşului de robi a îndrăznit să se strecoare pînă la ţîţîna uşii şi, cînd s-a deschis un canat, a căutat din ochi pe nana Chira şi i-a făcut semn, chemînd-o.

— Aţi trimes după popă? Întreabă în şopot moaşa sălaşului, vîrîndu-şi clonţul la Chira în ureche.

— Încă n-am trimes, dar trimet numaidecît. Jupîneasa Ilisafta, care aude tot, îşi pocneşte palmele:

— Cum de s-a uitat asta, cuscră dragă, eu n-oi înţelege!

— Dar ce-s eu de vină, păcatele mele! răspunde jupîneasa Anca. Mai sînt şi alţii în casa asta.

— Mai sînt, mai ales bărbaţi care nu-şi găsesc astîmpăr, se învoieşte comisoaia Ilisafta, ieşind iar împotriva lui Simion. Să încalice careva pe loc! Porunceşte ea comisului; şi să ducă răspuns părintelui Dragomir: să lepede în pămînt tot şi să vie numaidecît aicea.

— Ce se întîmplă?

— Fă cum îţi spun eu şi nu întreba. Nu se întîmplă nimica, şi ce se întîmplă e bine.

Moaşa sălaşului urmează a da sfaturi nanei Chira.

— Cînd or apuca-o durerile de-al treilea, s-o coborîţi din pat.

— Da' de ce? se întoarce comisoaia

— Căci aşa n-i dat nouă, suspină moaşa de laie, aşa ni-i dat după datina din veac, să naştem pruncul pe pămînt.

— Asta n-oi mai crede-o, se împotriveşte nu cu prea multă hotărîre jupîneasa Ilisafta. Eu am făcut patru feciori, slavă Maicii prea curate, ş-am stat în aşternut după obiceiul jupîneselor moldovence. Doar dacă n-a fi chip altfel şi s-or lungi prea mult durerile. Mai degrabă s-aduci tu, moaşă, o lespede bună învălită în ştergar, să i-o punem sub şale. Ai trimes, Simioane, după popă?

— Am trimes.

— Acu ce-am mai uitat eu, uita-m-ar relele şi năcazurile. Pregătit-ai ce ţi-am spus ieri?

— N-am pregătit, muţă. Parcă am numai atîta grijă?

— Vai, cum se poate una ca asta? Numaidecît du-te şi pregăteşte.

— Mă duc, muţă.

— Du-te şi să nu-i dai drumul pînă ce n-oi porunci eu.

— Aşa am să fac, muţă.

Simion s-a dus cu aceeaşi privire îngrijorată şi spăriată. Porunca muţei şi uitarea lui erau în legătură tot cu uşurarea Maruşcăi. Însă era ceva ce i se părea lui că n-ar fi cu priinţă unor asemenea răcnete chinuite. Asemenea răcnete mai degrabă să le potoleşti cu blîndeţă, decît să le detuni. S-a dus totuşi cu grabă spre a îndeplini porunca muţei. Şi dumneaei, după cîte i-a mărturisit, numai cu asemenea mijloc s-a putut uşura, cînd a fost să-l nască pe Simion însuşi cel de astăzi. Nu s-a întîmplat nimica rău şi l-a născut cu bine. Însă oamenii erau mai tari în vremea aceea, se gîndeşte cu îndoială comisul Simion. Maruşca lui e numai cît o gîgîlice. Of! Multe a avut să îndure de la gîgîlicea asta! De-ar vedea-o uşurată!

Caută pe Lazăr Pitărel şătrar. Porunceşte să-i vie Lazăr Pitărel şătrar. Se sfătuieşte cu el cum să dreagă şi cum să facă..

Se află la grajdurile domneşti de la Timiş (ştie el că se află) o pivă mică pentru vestirea ţinutului, cînd vine Vodă în petrecere aicea. E ca o piuliţă de aramă în care pisează gospodinele posmag. Are în fund o bortă, largă numai cît poate intra un vîrf de sîrmă. Acea piuliţă stă înţepenită cu cerc pe un butucel de fag. Îi pui pulbere cîtă pofteşti, astupi cu cîlţi şi baţi bine cîlţii. Cînd vrei să pornească, vîri în bortă capătul de sîrmă înroşită în foc. De departe, şi cu fereală îl vîri dintr-un şfichi de prăjină.

Lazăr Pitărel şătrar ascultă cu supunere; după aceea se duce să caute pivuşca, ca să facă plăcerea comisului său.

— Dar nu-i nici o plăcere, creştine al lui Dumnezeu, se întoarce supărat comisul Simion. Vai de zilele mele! Mie nu-mi trebuie nimica.; mie îmi trebuie numai linişte; mie îmi trebuie să-mi văd soţia alinată. Nu-mi trebuie pivuşcă.

— Atuncea de ce s-o mai caut?

— S-o cauţi şi s-o încarci, căci aşa-i porunca maicei mele jupîneasa Ilisafta. Acuma dumneaei e mai mare aicea şi dumneaei porunceşte. N-o auzi?

Lazăr Pitărel se duce clătinînd din cap. Nici într-o zi întreagă, cînd e zi bună lăsată de Dumnezeu, nici într-o zi întreagă nu dă drumul comisul Simion la atîtea vorbe la cîte a dat drumul într-o clipă.

 Dar ţigăncii aceleia ce-i mai face trebuinţă?  Îi face trebuinţă o lespede lucie, bine potrivită aşa ca un fundişor, şi să nu fie mai uşoară decît trei ocă. Asta tot dumneaei jupîneasa Ilisafta o porunceşte, ca s-o puie sub jupîneasa cea tînără, să aibă în ce se opinti. Să se ducă numaidecît cineva, să caute asemenea lespede.

A răsărit ca din pămînt, iarăşi, comisul Simion. Căci au zbucnit iar strigătele prelungi şi deznădăjduite ale jupînesei celei tinere. Mare pedeapsă de la Dumnezeu are tagma muierilor, se gîndeşte Lazăr Pitărel.

Iar a contenit. Dar