oprelişte, nici nu mai are haz să vezi un cal; şi asupra lui Catalan nici nu mai este străşnicie, căci se află şi alţi harmăsari din sîngele lui, şi preţul lui s-a împuţinat în ochii comişilor. Nouă ne făcea trebuinţă să-l vedem atuncea; acuma nici nu ne uităm la el.

— Într-adevăr, le arăţi toate cum sînt, dragă noră Candachie, şi văd că ştii toate cîte am pătimit. Iar de cînd e aici Simion, a înflorit locul; se văd chipuri, s-aud glasuri de femei; pe cînd atuncea era ca într-o mănăstire de călugări. Jupîn Manole a fost cu inimă tare; pe cînd Simion s-a îmblînzit şi s-a îndulcit de dragostea soţiei sale. Nu ştie cu ce să-i steie înainte jupînesei Maruşca.

— Se întîmplă şi s-a întîmplat şi altora asta, dragă jupîneasă Ilisaftă.

— Într-adevăr, Candachie dragă, s-a domolit comisoaia.

— Căci sita nouă şade în cui, jupîneasă Ilisaftă şi dragă soacră. Mai este şi alta la mijloc: Că după cît ai umblat ş-ai stăruit dumneata, ba la vraci şi femei cunoscătoare, ba la icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte, cumnata Maruşca aflîndu-se în stare binecuvîntată, cu toţii stăm împrejurul ei pînă ce i-a da Maica Domnului uşurare.

— Aşa-i, a suspinat comisoaia, în asemenea vreme ţi se închină toţi ca unei doamne şi împărătese. Se află unele care nu cunosc starea asta.

— Căci nu le-a venit vremea, dragă jupîneasă Ilisaftă. Ţi s-au mărturisit; şi cînd a trebui, ţi-or cere ajutor.

Jupîneasa Candachia a sărutat rîzînd mîna iubitei sale soacre. S-a grăbit s-o sărute ca să nu-i vie s-o muşte — după cît îşi da cu gîndul comisoaia, care, fără să pară, cerceta cu multă agerime pe nora sa întru toată a ei frumuseţă. «Vai! Suspina dumneaei întru sine; frumuseţa se veştezeşte şi frumuseţa nu se taie pe talger...»

— Ce-o fi făcînd acuma jupîneasa Anca? Se îndreptă cu grăbire comisoaia cătră nora sa. A intrat la Maruşca şi n-a mai ieşit.

— I-a fi dînd să beie o cănăţuie de cafea... s-a bucurat subţire Candachia.

— D-apoi că numai de asta-i bună cuscră-mea. Văd că şi nana Chira întîrzie. Am uitat undelemnul sfinţit de vlădica Teoctist şi am mînat-o să mi-l aducă. I-am spus unde să-l caute şi nu l-a fi găsind, iar acuma răscoleşte prin toate părţile. Ba, slavă Domnului, o văd că vine. D-apoi bine. Nană Chiră, de ce-ai întîrziat?

— N-am întîrziat, stăpînă; m-am dus ş-am venit, alta n-am făcut. Iar de căutat am căutat în racla cea de tisă şi n-am găsit nimic. Şi mai aveam eu strîns la mine o leacă dintr-acelaşi undelemn şi l-am adus. Încă nu s-aude că i-ar fi venit durerile de-al doilea.;

— Nu te teme, căci ai să le-auzi numaidecît, nană Chiră.

Cele trei femei au rămas ascultînd. Nu răzbătea din lăuntrul casei nici un zgomot. Din umbra cămărilor de sus treceau cu grăbire ţigănci desculţe la odăile de jos, în ogradă. O clipă numai lucea soarele după-amiezii în salbele care li se zbăteau pe piept. Erau îmbrăcate cu pînzeturi răsăritene aprig colorate, după moda tătărască; cele mai tinerele fiice ale sălaşului, ca şi cum ar fi dorit să se depărteze de robie, părăseau portul nestatornicilor nomazi şi îndrăzneau a trece cu catrinţă şi cu năframă pe lîngă moaşa lor care purta încă şalvari. Acele slugi negre erau dar al măriei sale, închinat jupînesei Maruşca, de casă nouă. Jupîneasa Ilisafta le arătă numai cu ochii, înălţînd puţintel fruntea şi coborînd pleoapele; iar Candachia înţelegea că acea zestre, cu care părea că se fuduleşte Maruşca, nu era pe gustul soacrei. Totuşi plăcut este să ai roabe care să, te slujească, să te împresure şi să-ţi steie în genunchi. Nu s-ar putea spune că fiinţa asta cu numele de Maruşca, fata ruştei, a fost ocolită de noroc. Candachia deci a zîmbit, încuviinţînd părerea comisoaiei despre sălaşul de robi de la curtea lui Simion.

Şi ograda se arăta liniştită. Simion dăduse poruncă părţii bărbăteşti a slujitorimii să se tragă la o umbră şi mai bine să doarmă decît să se poarte de colo-colo, ridicînd, împingînd, bocănind, răcnind şi chemîndu-se. Este vremea pentru aşa treburi zgomotoase în altă zi, cînd va fi şi domnia sa mai liniştit. Acuma nu-şi află astîmpăr. Într-un răstimp a venit de cătră grajduri pînă la portiţa ogrăzii; a văzut pe jupînesele din cerdac, şi din tihna lor a înţeles că el însuşi mai are a îndura pedeapsă. De s-ar isprăvi năcazul pînă în sară, ori măcar pînă la miezul nopţii! S-a tras de la portiţă şi s-a întors la grajduri, privind în neştire ori cătră munţi, ori cătră ceaţa de zăduf a cîmpiei. Niţă Negoiţă a scos capul de după o fînărie. Îi dă poruncă lui Niţă Negoiţă cu glas repezit:

— Să-mi duci şi-n sara asta poclăzile în chilia mea cea veche; dorm tot la grajduri.

Chilia lui de pe vremuri, cînd fusese holtei şi comis al doilea, îi era şi de data asta acoperămînt la năcaz, cum îi mai fusese destul de des, cînd se înoura furtună între el şi jupîneasa Maruşca.

— Am înţeles, jupîne comise, a răspuns Negoiţă, uitîndu-se într-o parte cu ochi întunecoşi, ca să afle un duşman.

Deodată s-a auzit în cămările de sus răcnet subţire, depărtat şi stîns.

Jupînesele din cerdac au fost în picioare, învăluindu-şi fustele cătră iatac. Comisul Simion n-a făcut decît un salt înapoi la portiţă.

Nana Chira urma după stăpîne, pitindu-se şi căutînd o trecere cînd prin dreapta cînd prin stînga, scobindu-se în acelaşi timp de jur-împrejur la brîu, ca să afle sticluţa cu undelemn sfinţit.

— Dragele nanei dragi... dragele nanei dragi... ofta şi mormăia ea, negăsind nici un chip să răzbească înainte.

Jupîneasa Maruşca sta întinsă pe spate în crivat, sub pînze albe. Era legată la cap cu grimea de matasă roşă, ca să nu se deoache. Maică-sa Anca se învîrtea împrejurul ei căutînd ceva. Nu ştia ce caută şi întreba pe fiică-sa:

— Ce-ţi face trebuinţă, draga mamei?

— Am să mor! Am să mor! Ţipa Maruşca. Lăsaţi-mă în pace, n-am nevoie de nimica, duceţi-vă de aici.

Un val o izbi în măruntaie, pricinuindu-i o zvîrcolire de vierme. Ţipă iarăşi fără samă, cu obrazul chinuit de spasm.

Simion