Mă duc în locul unde fusese satul nostru Mănăileşti. Vai de sufletele părinţilor noştri! Nu mai era nimic, nu se mai cunoştea nimica. Toate risipite şi spulberate: sat, biserică şi ţintirim. Nu-i fîntînă, nu-i şipot. Nu mai era nici o pomenire.

Dau cu calul ocol locurilor. Văd departe, în fundul zării, sat nou. Mă duc acolo; era un sat întemeiat de puţină vreme: Cozmeşti. Întreb şi înţeleg că-i danie nouă de la Ştefan-Vodă, carele se află acuma stăpîn ţării. Am oftat ş-am lăcrămat; după aceea mă hotărăsc să mă duc să ridic plîngere la măria sa. Atuncea s-a vestit că măria sa Ştefan-Vodă întemeiază tabără oştilor sale la Vaslui.

Am venit aici la Vaslui, ş-am stat în genunchi la trecerea lui Vodă.

Întreabă măria sa: 

— Ce i-i voia acelui sărman?

Atuncea m-am dus la măria sa, m-am plecat şi i-am spus tot, ş-am cerut mărturii vechi a altor sate care or mai fi rămas împrejur de locul nostru ce s-a fost chemat Mănăileşti.

— Nu mai ai nimica? Nu ţi-a rămas nimica?

— Luminăţia ta Doamne, zic, n-am rămas decît cu sufletul. Şi din mila lui Dumnezeu, cu un dar, de pot bea patruzeci de pahare de vin fără habar. Iar după aceea nu mă culc. După ce le beau acele patruzeci de pahare, pot umbla printre ouă pînă la măria ta purtînd o strachină cu zamă şi nu vărs din strachină nici o picătură.

— Lasă asta şi să vedem întîi mărturiile, porunceşte Vodă. Şi cînd a grăit măria sa aşa, eu n-am mai zîmbit şi m-am înfricoşat.

A poruncit măria sa cercetare şi înfăţişare a oamenilor de demult şi a aflat că sînt adevărate toate cîte am spus eu. Atuncea mi-a dat luminăţia sa alt pămînt în locul celui vechi şi mi-a dăruit şi moara asta din siliştea tîrgului.

După povestirea lui, morarul s-a uitat cum avea obicei dintr-o lăture, ca să vadă ce are de spus boierul cel bătrîn, ş-a făcut iar Demonului său cu ochiul. Boierul cel bătrîn îl ascultase cu luare-aminte, dar nu spunea nimic.

— Eu ştiu ce-ai vrea dumneata să cunoşti, jupîne Manole, a grăit el cu glas mai coborît; ci de comisul cel tînăr alta nu ţi-oi mai şti spune, decît că avea într-o desagă un cucoş negru, ca să-i vestească zorile.

— Purcedea pe cale depărtată... a îngînat monahul.

— Aşa m-am dus eu pînă la nohai şi m-am întors, a adaos morarul. Dacă vrea Dumnezeu ne întoarcem şi de pe celalalt tărîm. Acuma eu v-aş pofti să m-aşteptaţi pînă ce mă duc şi mă întorc numaidecît; am aproape de aici un coteţ de peşte. Văd că vă mai face trebuinţă. Spor de plată nu-i, rămîne tot trei parale şi vorba cea bună, pe care încă n-am auzit-o, să nu vă fie domniilor voastre cu supărare.

Morarul şi-a luat dintr-un cotlon ghionderul, ca să se ducă în baltă pe întuneric. Pentru treaba lui, avea destulă lumină de la stele şi mai ales de la drumul robilor, pe care-l cercetase din Crîm vreme de douăzeci şi nouă de ani ş-o lună. S-a dus, mătăhăind. Într-o vreme l-au auzit vorbind singur, ori poate cu fecioraşul său Demonul.

Jupîn Manole a oftat, după ce s-a văzut sub streşina morii numai cu monahul:

— Doamne, multe minciuni mai poate spune un om!

— Cinstite mare comise, a zîmbit cuviosul Nicodim, la acest morar minciuna umblă de mîna cu adevărul.

— Poate fi şi asta, s-a înduplecat comisul Manole, dar poate fi şi alta; că m-a stîrnit cu minciunile lui să mă duc să-mi văd pămînturile şi tamazlîcurile de la apa Jijiei.

Monahul a răspuns:

— Ca să ne găsim astîmpăr, om merge, tătuţă, şi pînă la apa Jijiei, şi ţi-oi fi tovarăş orişiunde.

Astfel se vădea încă o dată ştiinţa bobilor, pe care-i cerceta la Timiş comisoaia pentru soţul său, şi care arătau drum cotit printre primejdii, drum cu întîrziere.

— Ah! Am ştiut, săraca de mine, că la altceva nu mă puteam aştepta de la comisul Manole! Se tînguia dumneaei cătră jupîneasa Candachia. Parc-a făcut altă dată altfel, ca să facă ş-acuma? Totdeauna e cu împotrivire asupra Ilisaftei. Că se repede numai pînă la Domnie; că în trei zile se duce, în trei se întoarce; să n-aibă jupîneasa Ilisafta grijă; aşa de grăbitu-i, încît nu mai are cînd coborî pînă devale ca să-i spuie Ilisaftei: - «mîhnită te lăs, să te găsesc bucuroasă». Se duce ş-o lasă; ş-are să se mai ducă lăsînd-o; căci aşa-i tiran domnia sa de cînd îl ştiu. Dumnitale, dragă noră Candachie, pot a-ţi spune, căci îmi eşti ca un copil al meu prea iubit. Ne aflăm acuma în acest cerdac la Simion şi ne uităm cum umblă slujitorii; şi vedem toate cum sînt la acele grajduri ale măriei sale. A trecut mai nainte comisul Simion, cu Lazăr Pitărel şătrar, ş-au stat în preajma grajdurilor ş-a poruncit Simion să i se scoată la vedere harmăsarii Domniei, cum a pus el rînduiala nouă. Iar slujitorii numaidecît au intrat la grajd ş-au scos harmăsarii. I-ai văzut şi dumneata. L-ai văzut şi pe Catalan. L-am văzut şi eu; nu numai acuma; l-am văzut de mai multe ori. Draga mea Candachie, miră-te şi-ţi fă cruce, cînd ţi-oi spune că eu atîţia ani de zile, cît a fost aicea stăpîn Manole, nu l-am văzut pe acel vestit harmăsar cu numele Catalan. S-a făcut din pricina lui Catalan tulburare şi s-au tăiat oamenii ca la război; unii au vrut să-l fure, alţii l-au apărat; s-au petrecut nişte întîmplări de care s-a auzit în toată lumea. Iaca, nici atunci n-a fost îngăduinţă pentru mine să văd pe Catalan. Aşa fel a fost opreliştea lui jupîn Manole, încît nici nu mai cutezam să aduc vorba despre asta. Acuma ai văzut şi dumneata, Candachie dragă, că-i un harmăsar ca toţi harmăsarii.

— După cît ştiu eu, a zîmbit Candachia, cu toate opreliştile, jupîneasa Ilisafta tot a văzut ce-a poftit. Deasemenea s-a învrednicit şi Candachia, căci s-au aflat şi alţi bărbaţi mai filotimi împrejurul lui jupîn Manole. Acuma, cînd nu-i