ca lupii. Nici n-am avut cînd fugi, nici n-am avut cînd le sta împotrivă. Cîţi am fost noi neamul lui Mănăilă, pe toţi ne-au luat de grumaz şi ne-au dus la Crîm. Eu am fost căzut rob la un mîrzac, Daud. Cum am ajuns acolo, într-un loc căruia îi zicea pe limba lor «Valea Grasă», nu făceam alta decît că îmi dădeau mie pe mînă mînzărarii şi bacii tătari zerul rămas de la caş; ş-apoi acel zer eu îl fierbeam făcînd jintiţă, şi jintiţa o scurgeam în sedile, de scoteam urdă.

În acel ţinut al nohailor care se chiamă Crîm, nu s-a fost ştiut de urdă. Ce făceau cu zerul de sub caş acei păgîni, nu ştiu; îl lepădau la cîni.

Iar cînd a venit acel ceambul al lui Ghirai-Han asupra Mănăileştilor, s-a întîmplat să găsească Daud mîrzac la stîna mea urdă dulce. A gustat şi aşa de tare i-a plăcut, încît, cînd m-a luat rob, m-a legat la un loc cu strecură-toarea de urdă; şi mi s-a poruncit să păzesc acea dulceaţă ca ochii din cap.

După ce-ajungem cu ceambulul la saraiuri, Daud mîrzac şi-a adus aminte de robul cel cu urda şi a chemat pe un credincios al său care mă avea în stăpînire şi i-a cerut săculeţul, ca să închine acea dulceaţă lui Ghirai-Han.

Cum a gustat hanul din dulceaţa lui Daud mîrzac numai s-a oţărît ş-a stupit într-o parte.

Rămînînd ruşinat mîrzacul de darul său, a venit la mine la căruţă ş-a poruncit să mă scoată şi să mă taie. Căci am făcut ceva de-am stricat urda; de unde era dulce, acuma e acră şi înecăcioasă; ba-i şi amară şi n-o poţi pune în gură de otrăvită ce-i.

— Bine, zic eu talmaciului, să mă taie dacă mîrzacul vostru e prost şi nu ştie că urda dulce nu ţine. Ca orice lucru bun, durează puţin şi se zborşeşte. Pofteşte urdă dulce? Să mă ducă la o stînă de-a voastră, să-mi puie în mînă ce i-oi porunci, şi-i fac iar dulceaţa care i-a plăcut.

— Faci aşa, tu ghiaur? a întrebat Daud mîrzac, veselindu-se.

— Fac şi mai bună; căci aicea, precît văd, iarba-i mai frumoasă decît la noi la Mănăileşti.

— Atuncea dau la tine viaţa, ghiaur.

— Spune-i aşa, mă-ntorc eu la tîlmaci, că viaţa mea e în mîna lui Dumnezeu, nu-i într-a lui; şi el să mă trimeată la stînă, să-mi deie cîte poruncesc, şi să nu mai clămpănească din gură.

Am făcut urdă, dar n-am arătat mînzărarilor tătari cum se face. A gustat Daud mîrzac; şi-a lins buzele. Repede încalică Şi se duce într-o fugă, s-o închine lui Ghirai-Han. Gustă şi Ghirai-Han şi-şi linge şi el buzele. Cum se chiamă dulceaţa asta? întreabă Ghirai.

— Nu ştiu, răspunde mîrzacul; dar eu îi spun după numele robului. Şi de-atuncea urdei îi zic tătarii din acel loc «mănăilă»..

Aşa că m-au pus meşter la stîna aceea. Şi din răstimp în răstimp primeam înştiinţare de la Daud mîrzac, să fac o ocă ori două ocă de mănăilă. O ocă îi trebuie lui; una o închină plocon hanului. Aşa se bucură de tare hanul de mănăilă dulce, încît îi face lui Daud mîrzac toate voile.

Atuncea, dacă am văzut eu cum umblă treaba la tătari, m-am semeţit ş-am trimes răspuns mîrzacului meu că eu fac mănăilă dulce ş-oi face-o şi mai bună, dacă-mi adaogă la tain un pahar de vin de care beau mîrzacii şi hanul. Şi aşa l-am purtat eu cu vorbele pe mîrzac pînă ce-a văzut el că un pahar de vin îmi da putere; iar eu beam treizeci şi nu mă puteam ţine pe picioare.

— Tu ghiaur, zice Daud mîrzac, tu să mă înveţi pe mine cum se face mănăilă dulce. Eu dacă mînînc mănăilă dulce în fiecare zi, nu mor; iar tu dacă bei în fiecare zi treizeci de pahare, te prăpădeşti şi nu mai poţi face ce-mi place mie.

— Da' nu mai mor, nici pe dracu! Şi ce ştiu nu spun.

— Dacă nu mori de vin, mori pentru că-ţi vine vremea, tu ghiaur.

— Bine, asta-i alta, dar de spus tot nu spun.

— Ba ar fi bine să spui, Arimi ghiaur.

Stau eu şi mă gîndesc; stau şi mă gîndesc.

De cînd fac urdă lui Daud, el a umblat ş-a cumpărat de pe la alţi mîrzaci şi tătari cîţi robi a găsit din neamul nostru Mănăilă şi alţii din acelaşi ţinut de la Fălciu. După ce i-a cumpărat, i-a dus nu ştiu unde mai departe, în nişte locuri goale şi neumblate, ş-am înţeles că i-a lăsat să moară, ori i-a dat căpcăunilor de-acolo să-i mănînce, ca să se prăpădească cei care cunosc meşteşugul. Să rămîie numai el, ca să fie în mare cinste la Ghirai-Han. Şi ca să ştie numai el, trebuie să-l învăţ eu. Iar după ce l-oi învăţa, mă omoară şi pe mine.

Zic:

— Nu vreau să te-nvăţ. Daud mîrzac.

— Atuncea, dacă nu vrei să mă-nveţi, eu tai pe tine, Arimi ghiaur.

— Fiinţa mea, zic, e sub sabia ta; dar de-nvăţat nu te-nvăţ.

— Tu ghiaur, de moarte nu te temi?

— Nu mă tem de moarte.

— Atuncea eu pe tine te slobod din robie, Arimi ghiaur.

— Să vedem, asta se poate; dar ce chezăşie îmi poţi da, Daud mîrzac?

— Îţi dau chezăşie jurămînt; mă jur pe barba mea. Zic:

— Nu-mi place asemenea jurămînt, şi nici n-ai barbă, Daud mîrzac. Asta-i barbă? Ca grîul de-secetă: ici un fir. Colo un fir. Să vezi tu, Daud mîrzac, barba lui popa Nastasă de la noi; poţi să mături cu ea o arie.

S-a ruşinat mîrzacul.

— Atuncea pe ce să mă jur?

— Să te juri aşa, zic eu. Dacă nu te ţii de legămînt, să deie Dumnezeu să n-ajungi luna cu mîna.

— Tu ghiaur, ce fel de jurămînt e asta? Nu înţeleg.

— Asta-i jurămînt mare, Daud mîrzac, îi spun eu. E taină şi jurămînt cu primejdie.

— Bine, zice. Am să mă mai gîndesc; am să jur cum spui.

Am făcut lege pe nouă ani; cu nouă, cît mai stătusem în prinsoare, fac optsprezece. Cînd s-or încheia optsprezece ani, să mă sloboadă şi eu să-l învăţ.

Apoi aşa a fost. Mîrzacul s-a ţinut de cuvînt; şi,