în lumina jarului miezului nopţii, l-a stupit să nu-l deoache şi i-a dat drumul pe gîrlă. L-a hrănit şi l-a crescut Tartorul şi din cînd în cînd i-l trimete morarului, ca să-i facă bucurie. Nimene nu-l vede, nimene nu-l aude, dar de ştiut se ştie că este.

S-a ştiut că este de la un iepure.

Gonit dintr-o pîrloagă de cătră doi copoi ai unor răzăşi de la Spinoasa, acel iepure bătrîn şi înţelept a luat-o în lungul hatului răzăşesc, care, la Spinoasa, cum se ştie, e de trei mii de stînjeni. Cînd a ajuns în siliştea tîrgului, iepuroiul a prins a face minciuni: a cîrnit la vale; apoi a pornit-o în lungul iazului şi a ocolit moara. Din fugă, s-a întors asupra sa însuşi făcînd o săritură îndărăt şi s-a strecurat în şandrama printr-o spărtură. Mai făcuse altă dată aşa un uncheş al său tot de la Spinoasa. În moară, lume ca totdeauna, şi roata cu cupe scîrţîia şi rîşniţa umbla harnic. Şi era un fum subţire ca o pîclă. S-a tupilat într-un cotlon ş-a stat liniştit; copoii răzăşilor au trecut ţăhnind prin preajmă ş-au pierdut urma. Iepurele se tupilează mai tare în salteluţa de colb, ometiţă şi cenuşă, amestecate şi adoarme. Cît au ţinut vorbele oamenilor şi vuietul morii, iepurilă s-a hodinit fără să aibă nici un bai; dar cum s-au potolit toate, a început a-şi juca nările; iar cînd a stat dintr-odată moara şi apele au fugit şuguind în bulboană, — a tresărit cu spaimă, s-a pălit de două ori cu capul în îngrăditură pînă ce-a găsit borta pe unde intrase, şi s-a dus, ca dintr-o puşcă a nemţilor măriei sale.

Aşa, cînd a stat în amurg moara din silişte, au răsărit din somn jupîn Manole şi cuviosul Nicodim. Au fost în picioare şi s-au uitat cu străşnicie în juru-le. Morarul a rînjit la ei de pe bolovanul pe care stătea, dincolo de fu-megarea tăciunilor.

— Poftiţi domniile voastre mai aproape, a zis el. De cai să n-aveţi grijă; îs după uşă; le-am dat orz precum mi-aţi poruncit. Pentru dumneavoastră am copt bine mămăliga, iar plătica e numai bine friptă. Ca să nu vă supăraţi după cum v-aţi mai supărat şi să nu mai spuneţi că umblu cu minciuni. Cerc eu aşa din vorbă pe unii şi pe alţii, să văd cum merge şi cît de strîns le e nodul pungii; dar cu domniile voastre nu mă pun. Domniile voastre sînteţi boieri mari din Ţara-de-Sus.

— Fiecare e boier mare peste ale sale... a răspuns posomorît jupîn Manole.

Morarul încuviinţă cu umilinţă.

— Aşa este; dar pe boierul cel adevărat eu îl cunosc, că scoate şi plăteşte. Iar ceilalţi umblă numai în pleaşcă. Să nu-ţi fie cu supărare, cinstite jupîne Manole, eu pentru orzul cailor (frumoşi cai!) şi pentru celelalte, ţi-oi cere trei parale şi o vorbă bună.

— Plătesc cinstit, a răspuns cu semeţie vel-comisul Manole.

Morarul a tras peştele c-un beţişor lîngă fundul pe care aburea mămăliga tăiată în patru cu aţă. S-a mirat:

— Ce ban pot găsi eu la feciorul domniei tale comisul Jder? De aceea l-am îndulcit dîndu-i dintr-al altora.

— A trecut şi el pe-aici?

— Trecut.

— Spus-a încotro se duce?

— Cînd a venit, cinstite jupîne Manole, s-a văzut că-l chiamă măria sa. Dar de dus, cum să spuie unde se duce? Asta-i slujba lui Vodă. De atîţia ani, de cînd sînt aici, am învăţat rînduiala.

Manole bătrînul se posomorî iar. Morarul clătină din cap, privindu-l dintr-o parte şi clipind dintr-o geană cătră Demonul său.

— Ştii, cinstite jupîne Manole, că eu treaba asta, a Domniei, am prins a o învăţa de acuma cinci ani, cînd a început măria sa a-şi întocmi tabăra asta de la Vaslui? Mă crezi ori nu mă crezi?

— Te cred; de ce să nu te cred?

— Şi vrei să-ţi spun cum au fost toate?

— Vreau, de ce să nu?

— Să nu te superi, cinstite jupîne Manole; parcă grăieşti cu gura altuia. Ai o supărare; las-o! Cînd ţi-oi spune întîmplarea mea, ai să vezi că a dumnitale rămîne ca o nimica. Să blagoslovească asupra mea sfinţitul ieromonah, ca să pot istorisi fără a mă tulbura. Cînd îmi aduc aminte de toate, începe a fierbe în mine veninul. Aşa că să mă blagosloveşti, cuvioase părinte.

— Dumnezeu să te miluiască, a răspuns ieromonahul înălţînd dreapta şi făcînd semnul sfînt.

— Sărutăm dreapta, părinte.

Cinstite jupîne Manole şi cuvioase părinte, aflaţi că, acum treizeci şi şase de ani, eu mă aflam cu doi fraţi ai mei la Prut, în ţinutul Faldului, într-o moşie rămasă nouă după bătrînul nostru Mănăilă. Neamul nostru nu era de mult aşezat acolo; trecuseră numai două rînduri de oameni şi noi eram al treilea rînd. Tatăl meu Mănăilă încă îşi mai aducea aminte că venise cu uncheşii lui de sub munte, aducîndu-şi acolo la Prut oile, asinii şi slugile. Fiind aşezaţi noi acolo la Mănăileşti din porunca Domniei, ne bucuram, avînd lărgime şi îrnbielşugare. Mai întîi nu vedeam tot păduri şi iar păduri. Şi nu ne stricau ogrăzile puhoaie şi iar puhoaie. Unde puneam plugul, la un grăunte ieşea spor o mie. Despre mălaiul din acel loc se spune că n-are coajă. Schimbam cîşlele ici-colo; aveau oile păşune cît lumea asta. Numai atîta spuneau alţi răzăşi trimeşi de Domnie mai de demult acolo, că toate cele bune îs şi cu primejdie. La trei ani, secetă; şi la treizeci şi trei de ani, tătarii. Dar pentru o secetă aveam două rînduri de bielşuguri; iar dinspre tătari primejdia nu era ca altădată. Domnia îşi întinsese stăpînirea pînă dincolo de Nistru. Şi noi eram aşezaţi acolo ca să ţinem strajă. Cum eram aşezaţi noi la Prut, alţii se aşezau tot mai încolo spre pustie.

Trăind noi în huzur şi fără grijă, iaca pălesc tătarii. Un ceambul la Hotin; un ceambul la Lăpuşna. Cei care au pălit în Lăpuşna au străpuns pînă la noi la Mănăileşti. Acuma ştiţi domniile voastre cu cîtă repegiune vin şi se duc acei lotri păgîni. Cînd s-a dat şfara în ţară şi am cunoscut fumul de primejdie în fundul zării, pe dealul de la Orlat, — tătarii au şi fost la cîşle, spîrcuind