situaţia-limită în care se află Protagonista, cumplita ariditate spirituală şi emoţională în care ea se zbate ca să-şi păstreze identitatea umană. Proverbul dezvăluie tema centrală a Povestirii şi a operei scriitoarei canadiene în general: lupta pentru a supravieţui. Desigur nu pentru a supravieţui doar biologic, ceea ce reprezintă scopul totalitarismului galaadean în care omul e redus la două necesităţi fundamentale: hrana şi odihna. La Centrul Roşu ispită înseamnă orice nu e mâncare şi somn. Dar mai ales să ştii reprezintă o ispită. „Ceea ce nu ştii nu te poate ispiti, spunea Mătuşa Lydia”. (Cap. 30, p. 198).

  Însă tocmai foamea de a şti64, foamea intelectuală o macină pe Offred. Când în sfârşit Comandantul îi oferă acces la cărţile sale, Camerista citeşte cu voracitate, aproape pe nerăsuflate „încercând să-mi fixez în minte cât mai multe cu putinţă pentru perioada de lungă foamete care urmează. Dacă lectura ar fi mâncare, aş avea lăcomia celui mort de foame…” (Cap. 29, p. 188).

  Discursul Povestitoarei abundă în imagini în care hrana ocupă locul central, căci ea este atât de înfometată încât ar mânca, aşa cum spune proverbul sufit, şi pietre. Hrana fizică ce i se dă o înghite cu noduri: „ Problema e s-o împingi pe gât fără să te-neci”. (Cap. 30, p. 198). Ceea ce o mistuie însă e foamea după o relaţie umană normală căci Offred şi Nick sunt invizibil îngrădiţi de tabuurile societăţii galaadeene, deşi „ne mistuie aceeaşi foame”, relatează protagonista. (Cap. 30, p. 195).

  La început Offred pare într-adevăr o voce care strigă în deşert. Paralizată de frică, plictiseală şi disperare, e obsedată de gândul sinuciderii. După o copilărie în care mama ei, activă luptătoare feministă, i-a oferit un cămin insuficient pentru o împlinire sufletească, după o căsătorie fericită din care a fost brusc smulsă, despărţită de soţ, de fetiţa ei de cinci ani, de mamă, de prietena ei cea mai bună, Offred se află într-un vid, într-o singurătate sfâşietoare: „Mă simt atât de singură”, strigă ea rugându-se unui Dumnezeu ce pare că a abandonat-o. „ Complet singură lângă telefon. Doar că nu pot folosi telefonul. Şi dacă aş putea, cui i-aş putea telefona?

  O, Doamne. Nu e o glumă. O, Doamne, Doamne Dumnezeule. Cum pot să mai trăiesc?” (Cap. 30, p. 199).

  Posibilitatea de a comunica cu cei din jur e aproape nulă. În acest context, şi „contextul e totul” cum spune Offred, (Cap. 24, p. 146) transpunerea experienţei sale într-o povestire, chiar mentală, devine o modalitate de a-şi transcende condiţia, de a-şi crea o sursă de libertate în alt plan.

  „ Tare aş vrea să cred că spun o povestire. Aşa trebuie să cred. Aşa vreau să cred. Cei care pot crede că astfel de istorisiri sunt doar simple povestiri sunt într-o situaţie mai bună.

  Dacă istorisesc o povestire, atunci sfârşitul depinde de mine. Povestirea va avea un sfârşit şi realitatea va urma după aceea. Pot să reiau de unde m-am întrerupt.

  Nu istorisesc o povestire.

  Ba e şi o povestire pe care o spun în minte, pe măsură ce avansez.

  O spun, nu o scriu, pentru că nu am cu ce scrie şi, în orice caz, scrisul e interzis. Dar dacă e o povestire, chiar în mintea mea, trebuie s-o spun cuiva. Nu spui o povestire doar pentru tine. Mai e întotdeauna cineva.

  Chiar atunci când nu e nimeni.” (Cap. 7, p. 44).

  Imaginaţia necesară actului de creaţie literară din elementele neprelucrate ale realităţii o ajută pe Offred să se detaşeze de sine ca de un personaj inventat, conferindu-i o putere auctorială care-i dezvoltă personalitatea, o face capabilă să-şi depăşească determinismul biologic: „Aştept. Mă liniştesc. Trebuie să îmi compun eul aşa cum compui un discurs. Trebuie să prezint o făptură făcută, nu născută.” (Cap. 12, p. 70).

  Exerciţiul literar mental o învaţă pe Offred să reconstituie realitatea în povestire, dar să o şi analizeze în cauzalitatea şi consecinţele ei, ajutându-o astfel ca mai apoi să poată prevedea şi, prin urmare, determina reacţiile unor personaje precum Comandantul sau Soţia acestuia.

  „Aceasta e o reconstituire. Este în întregime o reconstituire. E o reconstituire mentală, în vreme ce stau întinsă pe patul meu de o singură persoană, reinterpretând ce ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să spun, ce ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să fac, cum ar fi trebuit să-mi joc rolul. Dacă voi scăpa vreodată de aici.” (Cap. 23, p.137).

  Dacă la început Offred socoteşte conform tradiţiei că trupul ei reprezintă singurul mijloc de supravieţuire, singurul bun pe care-l poate oferi în schimbul libertăţii (Cap. 1), ea îşi dă seama apoi că trupul ei poate deveni o sursă de putere, fie ea şi neînsemnata putere a unui os la care câinele nu poate ajunge (Cap. 4). Mai târziu, în urma legăturii ilicite cu Comandantul, această putere devine mai mare şi îi procură reală satisfacţie protagonistei.

  Aşa cum Comandatul o ajută în dezvoltarea ei intelectuală, Nick îi prilejuieşte lui Offred împlinirea emoţională şi trupească, ceea ce feministele franceze denumesc jouissance. Reconstituirea primei scene intime cu Nick îi trezeşte Povestitoarei dorinţa de a-şi perfecţiona discursul narativ: ea îi oferă cititorului două versiuni ale evenimentului, pentru ca să mărturisească apoi, în manieră postmodernistă, că de fapt lucrurile nu s-au întâmplat nici aşa. (Cap. 41, p. 269).

  Intensitatea trăirii relaţiei cu Nick duce la descătuşarea emoţională, la împlinirea comunicativă şi la recâştigarea încrederii în oameni, Offred dobândind acum puterea de a sfida sistemul şi de a-şi spune povestirea.

  Aşadar, M. Atwood condamnă societatea paternalistă occidentală împingând la extrem cu tehnica literaturii de anticipaţie anumite trăsături şi curente socio-morale contemporane; ea ilustrează în acelaşi timp teme ce se pot găsi în scrierile unor feministe franceze ca Julia Kristeva, Hélène Cixous, Luce Irigary, Monique Witting şi anume: respingerea falocentrismului, redobândirea trupului propriu de către femei, descoperirea unei voci proprii care se poate face auzită şi deci stabilirea unei identităţi proprii. M. Atwood refuză însă din principiu patul procustian al unei anumite ideologii.