Ghighi împărtășea din inimă părerile fratelui ei, mai cu seamă gândindu-se că altfel poate n-ar mai avea cavaleri la baluri și poate nici pețitori mai târziu.

— Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ți-ai căuta și tu vreun post pe undeva, că ești cât muntele și vezi bine câte greutăți avem pe cap! zise doamna Herdelea supărându-se.

— Apoi dumneata numai atâta știi, mamă, greutăți și iar greutăți! mormăi tânărul opărit.

— Atâta da, că eu am minte! se înfurie dăscălița. Practicant de notar nu-ți place să fii, învățător nu-ți place, dar la mâncare te îmbulzești! Apoi așa-i ușor să ai fumuri! Mai pune osul și tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii!

Numai Herdelea tăcea. Cu cotul rezemat pe colțul mesei, cu capul în palmă, se uita în neștire la gheata din piciorul stâng. Lumina lămpii atârnată de grindă îi cădea drept în creștet, pe părul alb-argintiu... Îi venea mereu să ofteze și se stăpânea. Și, în vreme ce doamna Herdelea se hărțuia cu Titu, i se perinda în gând toată viața lui alcătuită aproape numai din umilințe, speranțe veșnic spulberate, necazuri necurmate, viața întreagă care și-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu și-a putut asculta glasul sufletului, viața care i-a îngrămădit în inimă amărăciune otrăvitoare... Două lacrimi se zvârcoleau în ochii lui blânzi, plecați – regretul unei vieți cheltuite într-o trudă sisifiană.

— Oh, oh! suspină dânsul în sfârșit, când se făcu o clipă tăcere în casă. Cumplită-i viața, cumplită-i, zău!

4

Vicleșugul lui Vasile Baciu căzuse atât de neașteptat pe capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut și a dormit ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Duminică dimineața însă, ieșind din casă și aruncându-și ochii pe câmp, își aduse aminte de vorbele socrului său și-l pătrunse un fior de groază, căci în minte îi răsări îndată gândul că toată truda lui a fost zadarnică, de vreme ce a rămas tot fără pământ... Se așeză pe prispă, cotropit deodată de mânie, de frică, de nedumerire, de deznădejde... Întâi își zise c-ar fi trebuit să-l bată măr pe Baciu, să-l învețe cinste. Pe urmă recunoscu că nici cu mânia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuși, fiindcă în ultimul moment și-a pierdut mințile de bucurie și s-a cununat înainte de-a vedea hârtiile date la cărțile funduare.

Întorcându-se de la biserică și găsindu-l tot pe prispă și abătut, Zenobia bănui ceva rău și, ca să-i deschidă gura, întrebă:

— Dar tu ce stai așa, neprimenit, în loc să dai o raită prin sat, după lucrători, că azi-mâine numai pământul tău o să rămâie nearat!

— D-adică dumitale ce-ți pasă? Că de dat, slavă Domnului, mi-ai dat numai sărăcia și necazul! țâșni Ion, ursuz.

— Apoi ce să-ți mai dăm noi, că doar socru-tău ți-a dat de ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe.

— Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul amărât. Nu vezi dumneata că m-am și gârbovit de cât mi-a dat?

Zenobia nu-l mai slăbi până nu află tot și apoi izbucni în afurisenii care se întețiră când Ana apăru în ogradă, speriată de gura ei. În vreme ce soacra își blestema nora mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fâșie luminoasă: prin Ana trebuie să-și îndrepte greșeala. Deocamdată nu știa cum și în ce fel, dar simțea că numai ea poate să-l scape.

— Și urâtă, și calică!... Bine ai nimerit-o, dragul mamii! strigă Zenobia în gura mare.

— Ho, cotoroanță, ho! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar? Potracăni știți să fiți, dar sărac m-ați lăsat, ai?... Ea-i de vină?... Ce-i ea de vină?... Apoi atunci ce te răstești la dânsa?... Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu’!

Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit și ochii i se umplură de lacrimi, simțindu-se vinovată față de dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când el e atât de bun și o iubește atât de mult că bruftuluiește chiar pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, mângâietoare, dar fața ei toată zâmbea de o fericire mare, mai ales că Ion veni la ea și-i zise blând:

— Ia nu mai plânge, Anuță... Tu în ochii mei să te uiți și încolo să nu-ți pese de nimeni!

Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse că ea ar putea să-l înduplece pe Vasile cu blândețe să fie om cumsecade și să le dea ce-a făgăduit față de atâția martori. Femeia se simțea măgulită de încrederea lui, dar, gândindu-se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranțe să-l poată înmuia. Când însă bărbatul o învăță cum să-i vorbească, credința lui o cuceri și pe ea, și se jură că se va duce chiar mâine-dimineață și de bună seamă nu se va întoarce cu mâna goală.

Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi crescu când, ajunsă în uliță, nevasta lui Macedon Cercetașu îi ieși în cale cu o doniță plină de apă.

Vasile Baciu tocmai înjuga boii să pornească la plug. Văzându-și fata, o întâmpină nepăsător:

— Da’ ce, te-a alungat?

— Cum să mă alunge, taică? se