Baciu se holbă la ea o clipă, apoi, ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni, urlând:

— V-ați pus amu amândoi să mă jefuiți și să mă lăsați cerșetor?... Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai!

Până ce se învârti dânsul să apuce biciul s-o croiască, Ana o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plângă de durere, deși obrazul stâng i se roșise, iar din nas îi curgea un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă își mai veni în fire și se întrebă: „Ce-a mai fost și asta?... Avan de mine!...”

Ion o aștepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O zări de departe venind cu pași iuți și ștergându-și mereu nasul cu mânecile cămășii.

— M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sânge! bolborosi nevasta, parcă i-ar fi cerut s-o răzbune.

Bărbatul însă simți deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uită la Ana cu ochii goi și reci, ca și când ar fi văzut o arătare vrăjmașă. Pe pometele obrajilor pielea îi stătea să plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca niște lipitori sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se trage numai din femeia aceasta cu buza de sus murdărită de sânge și cu privirea de-o umilință ațâțătoare. Brațele și pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau pielea groasă și aspră în podul palmelor. „Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele!” îi fulgeră prin creieri, și gândul îl duru atât de rău, parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului.

Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un țipăt atât de ascuțit că Ion auzi cum zăngănesc geamurile casei. O mai trăsni însă și peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântați își păstraseră o clipire de bunătate... Ana căzu pe prispă, amețită și legănându-și corpul din mijloc în sus ca să-și aline suferința.

— Și tu mă zdrobești, Ionică? gemu dânsa. Nu ți-e milă nici ție de mine?

Ion scuipă spre ea, răcorit, și intră în casă, căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în pridvor la Herdelea parcă ieșise cineva să vadă ce se întâmplă.

Ana suspina și, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încâlcise și pieptul i se frângea de plâns. În inimă închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită: „Doamne, ce ți-am greșit de mă pedepsești așa de rău?”

Nevasta lui Macedon Cercetașu se așeză lângă ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udați de lacrimi și-i zise cu milă, căutând s-o ostoiască:

— Taci, draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o Dumnezeu... Taci mulcom, taci!

Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puțin. Apoi își ascunse fața în poala femeii și plânse mai ușurată, murmurând însă întruna, ca și în seara nunții:

— Norocul meu, norocul meu!

5

Până să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu mâinile în sân și a pornit din casă-n casă, îndemnând pe țăranii alegători sau nealegători să meargă cu toții la o întrunire în Armadia, unde Victor Grofșoru avea să-și lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de jandarmi spre a preîntâmpina tulburările și agitațiile împotriva statului. Titu nu se sinchisea de dânșii. Dorea chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-și că astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpânirii ungurești și va contribui mai eficace la izbânda candidatului român. Vorbea țăranilor de jugul unguresc, de datoria națională, de limba strămoșească, se izbea însă mereu de aceleași răspunsuri:

— Bine, domnișorule, așa o fi... Dar n-avem pământ și dările-s multe și grele...

Întâi se supără de atâta nepricepere. Pe urmă totuși le dădu dreptate. „Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieții și eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranțe nu le aduc!... Apoi, firește, dacă eu însumi nu știu bine ce vrem!”

El bănuia ce vrea, dar dorințele lui nu se potriveau cu ale bătrânilor. El cu câțiva studenți și profesori mai tineri visau unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gândeau dacă se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecați spre România, așteptând de-acolo mântuirea. În fața lor însă stăteau mai toți fruntașii recunoscuți, între care însuși Grofșoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuții de berărie, se poate compromite toată lupta.

— Mijloacele noastre trebuie să fie legale! îi spuse Grofșoru. Numai prin legalitate se obțin lucruri trainice! Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe realitate!... Ce ascunde viitorul, nu se știe... În suflet putem nutri orice speranțe, dar visurile nu trebuie amestecate în lupta politică!

Titu se zăpăci și fu cuprins de o șovăire din care de-abia cu sforțări se putu smulge. Se coborî iar între țărani și, cu toată opreliștea bătrânilor, le vorbi de „frații noștri”, de „stăpânirea românească” ce va veni în curând. Și tresari de bucurie când Ștefan Hotnog, bogătaș din sat, în loc de tânguirile