zero. (Se ridică, legănându-se.) Pentru Taşkent! geme, înălţând cana de tablă. E un mister cum de ştie el că există un oraş numit Taşkent, dar, ca de obicei, Micuţul e plin de surprize. Câţiva au murit din cauza lor.

Heide face instrucţie cu Kostia. Îl învaţă salutul german şi pasul de gâscă prusac. Din nefericire, de fiecare dată când ridică piciorul până la nivelul paftalei, Kostia cade pe spate. În cele din urmă, se lasă păgubaş şi se aşază, urmărind cu tristeţe norii de zăpadă care gonesc pe cer.

– Slavă Domnului că nu-s neamţ! mormăie el. Sunteţi mult prea energici!

Când ne trezim, în bordeiul dărăpănat al reparatorilor de drumuri e un ger cumplit.

Porta îşi duce mâinile la capul mahmur. E posibil să se fi simţit mai rău vreodată în viaţa lui, dar în clipa de faţă nu-şi aminteşte când anume.

– Iob tvoie mati! mormăie Kostia, arătând de parc-ar fi fost împuşcat. Ce i-au făcut lui Kostia?

Albert râde din toată inima. E unul din acei fericiţi pe care stările de mahmureală nu-i fac să sufere, ci le dau , doar o expresie extrem de caraghioasă.

– Băi, canibal negru, ţipă Micuţul cu obidă, strâmbându-se la el. Dacă nu mi-ar fi rău, te-aş tăbăci cum se cuvine. Sălbatic afurisit ce eşti!

Comisarul se trezeşte cu un chiot răsunător. Crede că i s-a întâmplat lucrul cel mai rău pe care îl poate păţi un rus, să fi zăvorât în beciurile închisorii Lubianka. Începe să strige la noi în idiş de Odessa, pe urmă o dă pe germană şi pretinde că e şeful SS-ului.

– Trebuie c-au pus ceva sută-n sută rusesc în "Moskovskaia" de-aseară, geme Gregor, cu lacrimi în ochi. A fost aşa de tare că putea doborî şi-un copac, prefăcându-l în rumeguş.

– A fost a naibii de tare, ascultaţi ce vă spun, mârâie Micuţul, ştergându-şi sudoarea de pe tâmple. Mi-a picat un strop pe deget şi acum mi s-a dus unghia! A uitat că şi-a prins degetele în trapa turelei cu două zile în urmă.

– Mi-am dat seama, măi Josevici - îi spune Comisarul lui Porta, zâmbind îngăduitor - că eşti un tip trăsnit. Cel mai trăsnit tip pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc! Cum dracu' de-ai ajuns tu soldat?

– Într-adevăr, mi-am pus şi eu întrebarea asta, râde Porta din inimă. Dar, după cum ştii, cele mai importante slujbe din lume sunt: soldat sau târfă.

– Nu există decât două feluri de muieri, urlă Micuţul, cu o căutătură şireată: târfele şi proastele!

– Lasă-l pe fiecare să creadă că eşti un dobitoc, explică Porta, şi-o să poţi umblă drept pe faţa pământului, savurând plăcerea de a-i vedea pe ceilalţi cum cad de pe el.

Când ne despărţim, în cele din urmă, ziua e pe sfârşite. Ne îmbrăţişăm şi fixăm locuri de întâlnire după război.

Sus pe creasta unui deal, Porta opreşte tancul şi le mai facem un ultim semn de rămas-bun prietenilor noştri ruşi care dispar în depărtare pe drumul spre Moscova.

 

Sag mir beim Abschied leise Servus,

es ist ein schöner letzter Gruss

Wenn man Abschied nehmen muss…{81}

 

fredonează Porta. Repune hotărât în funcţiune motorul Otto.

Pe măsură ce ne apropiem de linia frontului, circulaţia sporeşte. De câteva ori suntem prinşi în blocaje de trafic. Peste tot mişună poliţişti militari ruşi. Suntem fericiţi că ne deplasăm într-un T-34, care nu stârneşte nici umbră de bănuială.

Ne oprim. Urmează să fie verificate actele. Mâinile noastre se încleştează neliniştite pe automate şi grenade. Porta întinde actele noastre şi turuie într-un amestec de rusă şi germană.

– Germani de pe Volga, murmură poliţistul obez, şi pare că ar vrea să ne înghită!

– Aşa-i, tavarişci! zâmbeşte Porta, oferindu-i o duşcă din bidonaşul de apă.

Lunga coloană de artilerie şi tancuri se pune din nou în mişcare.

Poliţistul militar sare de pe T-34 şi ne face semn să trecem.

Timp de câteva ore, mergem în mijlocul coloanei. Pe urmă, Porta reuşeşte să cotească pe-o potecă îngustă de pădure, şi după o cale bună, opreşte. Sărim din tanc şi alergăm prin zăpadă pentru a ne dezmorţi picioarele îngheţate.

– M-am săturat! face Micuţul. Vreau acasă!

– Doamne Dumnezeule, un general! şopteşte Gregor, înspăimântat.

Trei siluete încotoşmănate în blănuri se ivesc dintre copacii deşi un general-locotenent şi doi ofiţeri de stat-major care duc nişte mape burduşite, legate cu lanţuri de încheieturi.

– Cine naiba sunteţi? latră generalul, cu o voce gravă. Ochii săi albaştri tăioşi ne privesc de sub sprâncenele albe şi stufoase.

– Germani de pe Volga, gaspodin general, răspunde Porta în cea mai bună rusă de care e în stare.

– Ce dracu' faceţi aici? continuă generalul, bănuitor. (Scoate din buzunar un pachet de ţigări. Îşi aprinde una şi suflă gânditor fumul pe nări.) Nu cumva sunteţi dezertori? Mi se pare foarte curios că v-aţi oprit aici să luaţi o pauză. Vă aflaţi la mare depărtare de poziţiile unităţilor de tancuri.

– Ne-am rătăcit, răspunde Porta, desfăcându-şi braţele.

– Propusk! cere generalul, întinzând mâna.

Câte lucruri nu se pot petrece într-un răstimp extrem de scurt! Generalul cade în zăpadă, trăsnit de caraba cât o lopată a Micuţului.

O rafală scurtă ţâşneşte din automatul firavului colonel. Un glonţ îi şterge Micuţului ţeasta. Sângele îi şiroieşte pe faţă.

Legionarul zdrobeşte mutra colonelului dintr-o lovitură cu patul armei. Cel de-al treilea ofiţer, un locotenent-colonel, se răsuceşte pe călcâie şi-o zbugheşte prin zăpada înaltă până la genunchi.

– Stoi! strigă Barcelona, băgând cartuş pe ţeavă. Stoi, repetă, slobozind o rafală scurtă în jurul ofiţerului.

Locotenent-colonelul se opreşte şi ridică mâinile deasupra capului.

– Ghermanski? exclamă generalul, uluit, ridicându-se încet în picioare. Îşi masează ceafa şi înjură printre dinţi.

– Ei bine, am pus mâna pe generalul nostru! rânjeşte Porta fericit. Ia să vedem ce are în mapele alea.

– Ia te uită, exclamă Barcelona cu uimire! Cară cu ei prin pădure un ordin de luptă pentru un întreg corp de armată! N-or să ne pupe doar pe obraji, ci şi-n fund când ne vom întoarce cu asemenea plocon.

Generalul încearcă să trateze cu noi. Ne oferă lumea întreagă dacă-i lăsăm să schimbe rolurile şi să ne înhaţe el pe noi.

– Ne crezi atât de idioţi? explodează Micuţul într-un hohot de râs.

– Gândiţi-vă că e mai bine să dansezi decât să atârni! spune generalul pe un ton încărcat de ameninţări.

Un pluton german de tancuri se iveşte dintre puieţi.

Ca fulgerul, Legionarul e în faţa