— Atunci mă sfătuieşti să accept?

— O, nu spun asta. Excelenţa voastră face cum va crede. N-aş vrea să-i dau un sfat într-o împrejurare ca aceasta.

Franz medită câteva clipe, înţelese că omul acela aşa de bogat nu putea să-i voiască răul, lui care avea numai câteva mii de franci; şi deoarece nu întrezărea, în toată chestiunea, decât o cină admirabilă, acceptă. Gaetano porni cu răspunsul lui.

Totuşi, am spus, Franz era prevăzător, de aceea voi să aibă cât mai multe amănunte asupra ciudatului şi misteriosului amfitrion. Se întoarse deci spre matelotul care, în timpul dialogului, jumulise potârnichile, cu gravitatea unui om mândru de îndeletnicirile sale şi-l întrebă cu ce putuseră să vină aici oamenii aceia, deoarece nu se vedeau acolo nici bărci, nici corăbii.

— Eu nu sunt îngrijorat despre partea aceasta şi cunosc vasul cu care ei călătoresc, declară matelotul.

— Este un vas frumos?

— Doresc unul la fel Excelenţei voastre, ca să facă ocolul lumii.

— Cam ce capacitate are?

— Cam o sută de butoaie. De altminteri, e un vas curios, un yacht cum spun englezii, dar confecţionat în aşa chip încât să înfrunte marea pe orice vreme.

— Şi unde a fost construit?

— Nu ştiu. Cred cu toate astea că este genovez.

— Şi cum îndrăzneşte un şef de contrabandişti să-şi construiască un yacht pentru comerţul său în portul Genovei? continuă Franz.

— Eu n-am spus că proprietarul yachtului e un contrabandist, declară matelotul.

— Nu, dar mi se pare că a spus Gaetano.

— Gaetano văzuse echipajul de departe, dar încă nu vorbise cu ni-meni.

— Dar dacă omul acesta nu e un şef de contrabandişti, ce este?

— Un nobil bogat care călătoreşte de plăcere.

"Haida, de, gândi Franz, personajul e cu atât mai misterios cu cât versiunile se bat cap în cap."

— Şi cum îl cheamă?

— Când îl întreabă cineva, el răspunde că se numeşte Simbad Marinarul. Mă îndoiesc însă că acesta este numele lui adevărat.

— Simbad Marinarul?

— Da.

— Şi unde locuieşte nobilul acesta?

— Pe mare.

— Din ce ţară este?

— Nu ştiu.

— L-ai văzut?

— Uneori.

— Ce fel de om e?

— Excelenţa voastră îşi va da singură seama.

— Şi unde o să mă primească?

— Fără îndoială că în palatul acela subteran despre care v-a vorbit Gaetano.

— Şi n-aţi avut niciodată curiozitatea, când aţi poposit aici şi aţi găsit insula pustie, să încercaţi a pătrunde în palatul fermecat?

— O, ba da, Excelenţă, declară matelotul; ba de mai multe ori chiar; totdeauna însă cercetările noastre au fost zadarnice. Am scotocit peştera de jur împrejur şi n-am găsit cea mai mică trecere. Se spune de altfel că uşa nu se deschide cu o cheie, ci cu un cuvânt magic.

— Hotărât lucru, murmură Franz, am intrat într-o poveste din O mie şi una de nopţi.

— Excelenţa sa vă aşteaptă, spuse dinapoia lui o voce pe care o recunoscu: vocea santinelei.

Noul venit era întovărăşit de doi oameni din echipajul yachtului.

În locul oricărui răspuns, Franz îşi scoase batista şi o prezentă celui care îi vorbise.

Fără a rosti un cuvânt, i se legară ochii cu o grijă ce trăda temerea ca el să nu săvârşească vreo indiscreţie; după aceea fu pus să jure că nu va încerca în nici un chip să-şi scoată legătura.

Jură.

Atunci cei doi oameni îl luară de câte un braţ şi el merse călăuzit de ei, cu santinela înainte.

Simţi, după vreo treizeci de paşi, după aroma tot mai ispititoare a căprioarei, că trecea din nou pe dinaintea bivuacului: fu silit apoi să-şi continue drumul încă vreo cincizeci de paşi, înaintând, desigur, în direcţia unde Gaetano nu fusese lăsat să pătrundă: interdicţie care se explica acum. Curând după schimbarea de atmosferă înţelese că intra într-o subterană; după câteva clipe de mers auzi un trosnet şi i se păru că atmosfera se schimbă iarăşi devenind călduţă, înmiresmată; simţi, în sfârşit, că picioarele sale călcau pe un covor gros şi moale; călăuzele îl părăsiră. Urmă o clipă de tăcere şi un glas spuse într-o franţuzească corectă, deşi cu un accent străin:

— Fiţi binevenit la mine, domnule; puteţi să vă scoateţi batista.

Fireşte că Franz nu aşteptă să i se repete de două ori invitaţia; scoase batista şi se pomeni în faţa unui bărbat între 38-40 de ani, purtând un veşmânt tunisian, adică un fes roşu cu un ciucure lung, albastru, de mătase, o vestă neagră de postav brodată în aur, pantaloni stacojii largi şi umflaţi, ghetre de aceeaşi culoare, brodate cu aur ca şi vesta şi papuci galbeni; un caşmir splendid îi strângea mijlocul, iar un hanger ascuţit şi încovoiat trecea prin cingătoare.

Deşi de o paloare aproape lividă, bărbatul avea o figură deosebit de frumoasă; ochii lui erau vii şi străpungători; nasul drept şi aproape la nivel cu fruntea indica tipul grec în toată puritatea lui, iar dinţii albi ca perlele ieşeau admirabil sub mustaţa neagră care îi încadra.

Doar paloarea lui era ciudată; părea un om închis de multă vreme într-un mormânt şi care nu putuse recăpăta carnaţia celor vii.

Fără să fie înalt de statură, era bine făcut şi, asemenea oamenilor de la sud, avea mâinile şi picioarele mici.

Ceea ce însă îl uimi pe Franz care caracterizase istorisirea lui Gaetano, un vis, fu somptuozitatea mobilierului.

Toată camera era tapetată cu stofe turceşti de culoare cărămizie, cu flori de aur. Într-o firidă se afla un fel de divan având deasupra un trofeu de arme arabe cu teci de argint şi cu mânere care scânteiau de nestemate; din plafon atârna o lampă de cristal, veneţian, de o formă şi o culoare fermecătoare, iar picioarele se odihneau pe un covor turcesc în care se afundau până la gleznă; perdele atârnau la uşa prin care Franz intrase şi la o altă uşă ce lăsa trecerea într-o a doua cameră, care părea splendid iluminată.

Amfitrionul îl lăsă un moment pe Franz în voia uimirii sale şi, de altminteri, îl examina şi el, neslăbindu-l din ochi.

— Domnule, îi spuse, în sfârşit, vă cer de o mie de ori iertare pentru precauţiile ce vi s-au pretins spre a fi adus la mine; dar, deoarece în marea parte a timpului, insula e pustie, dacă secretul locuinţei mele ar