— Da, dar eu am început, aşa că eu am fost de vină.

  — Sora mea zicea că m-am comportat ca un copil prost, că n-ar fi trebuit să mă răzbun astfel.

  — Dar ţie ţi-a făcut bine că suntem chit şi asta contează, nu?

  — Îhî.

  — Păi atunci, totul e în ordine.

  — Tu eşti indulgent, spuse Midori. Spune-mi adevărul, Watanabe, chiar nu te-ai culcat cu nici o fată de jumătate de an?

  — Nici măcar o dată.

  — Atunci când m-ai pus în pat, cred că-ţi doreai foarte mult să te culci cu mine.

  — Cam aşa ceva.

  — Dar n-ai făcut-o.

  — Ştii ce? Eşti cea mai bună prietenă a mea şi nu vreau să te pierd.

  — Dacă ai fi încercat să te culci cu mine, n-aş fi fost capabilă să-ţi rezist pentru că eram epuizată pur şi simplu.

  — Era mare şi foarte tare.

  Midori mi-a zâmbit şi mi-a atins mâna.

  — Decisesem deja că pot avea încredere în tine… sută la sută. De aceea am şi fost liniştită. Ştiam că sunt în siguranţă lângă tine şi am dormit buştean.

  — Chiar că da.

  — Pe de altă parte, dacă mi-ai fi cerut să o facem, probabil că aş fi acceptat. Să nu crezi acum că încerc să te seduc sau să te necăjesc. Îţi spun doar ce gândesc şi ce simt… cu toată onestitatea.

  — Te cred, am zis eu.

  În timp ce mâncam, ne-am arătat unul altuia fişele de înscriere şi am constatat că alesesem două cursuri comune. O vedeam, deci, cel puţin de două ori pe săptămână, gândii eu. Midori mi-a povestit apoi despre ea. Mi-a spus că viaţa cea nouă, în apartament, i se părea prea simplă. Nici ea, nici sora ei nu s-au putut obişnui o vreme cu gândul că nu mai trebuie să alerge zilnic ca nebunele, să aibă grijă de bolnavi, să vadă de librărie şi de alte lucruri care le mâncau tot timpul.

  — Până la urmă ne-am obişnuit noi, zise ea. De fapt, aşa ar fi trebuit să trăim tot timpul, nu să ne dăm sufletele pe altarele sacrificiului. La început nu ne-a venit să credem, eram nervoase şi aveam senzaţia că plutim la vreo doi-trei centimetri deasupra pământului. Ni se părea că o asemenea viaţă nu putea fi adevărată şi eram atât de tensionate, încât aveam senzaţia că o să se răstoarne pământul cu noi din clipă-n clipă.

  — Bietele de voi, am zis eu, râzând.

  — Da, pentru că viaţa a fost prea crudă cu noi, spuse Midori. Acum totul e în ordine şi o să primim de la viaţă ceea ce merităm.

  — Sunt sigur de asta, doar te cunosc. Sora ta cu ce se ocupă?

  — O prietenă de-a ei şi-a deschis un magazin de bijuterii pe lângă Omote Sando şi o ajută de trei ori pe săptămână. În restul timpului, învaţă să gătească, se întâlneşte cu logodnicul ei, merge la filme, pierde timpul… mă rog, se bucură de viaţă.

  Midori m-a întrebat cum mă descurc eu. I-am descris casa, grădina şi i-am vorbit despre Pescăruş şi proprietar.

  — Te simţi bine? întrebă ea.

  — Nu e deloc rău.

  — Dar nu arăţi grozav, spuse Midori.

  — E primăvară, ce să fac!

  — Şi porţi puloverul pe care ţi l-a tricotat prietena aia a ta.

  Mi-am privit, uimit, puloverul de culoarea strugurilor negri.

  — Cum de-ai ghicit?

  — Pentru că eşti cinstit. Se vede de la o poştă! exclamă Midori, resemnată. Dar nu-mi place cum arăţi.

  — Păi, încerc şi eu să mă adun.

  — N-ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri!

  Am dat din cap şi m-am uitat la ea.

  — Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui.

  — Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri.

  — Maaaaamă, ce filozofie!

  — Dar e perfect adevărat! Îţi spun din propria mea experienţă, mă asigură Midori.

  În timp ce ne beam cafelele, s-au îndreptat spre noi două fete, probabil colege de-ale lui Midori. Şi-au arătat fişele de înscriere la cursuri şi au stat puţin de vorbă despre tot felul de fleacuri: „Ce notă ai luat la germană?” „Cutărică şi cutărică au fost răniţi în ambuscada din campus.” „Ce pantofi grozavi! De unde i-ai cumpărat?” Le auzeam doar pe jumătate, trăind cu senzaţia că veneau din altă lume. Îmi beam cafeaua şi priveam pe fereastră. Era atmosfera tipică a unui campus universitar, primăvara: o ceaţă uşoară plutea în aer, cireşii erau înfloriţi, studenţii din anul I (uşor reperabili) aveau braţele pline de cărţi noi. M-au furat gândurile şi am realizat că Naoko nu poate urma cursurile facultăţii nici anul acesta. Pe pervazul ferestrei era o vază mică cu anemone.

  După ce fetele s-au întors la masa lor, eu şi Midori am ieşit şi ne-am plimbat puţin. Am trecut pe la anticariate, am cumpărat câteva cărţi, am intrat într-o cofetărie şi am mai băut câte o cafea, am jucat nişte jocuri mecanice, ne-am aşezat pe o bancă în parc şi am vorbit – sau mai bine zis Midori vorbea, iar eu o ascultam. Când mi-a spus că îi e sete, am dat fuga şi am cumpărat două Cola. Când m-am întors, ea scria ceva cu pixul pe o foaie de hârtie liniată.

  — Ce scrii? am întrebat-o.

  — Nimic, zise ea.

  La ora trei şi jumătate m-a anunţat că trebuie să