de a-şi dovedi nevinovăţia în privinţa sorţii Armatei 6 sunt ciudat de exagerate, tot aşa cum s-a dovedit nedrept cu Paulus. Se pare că avea conştiinţa încărcată, deşi nimeni nu l-a învinovăţit.

Pe 16 decembrie, exact la patru zile de la începerea ofensivei lui Armata l şi Armata 3 gardă, precum şi Armata 6 sovietică, ceva mai sus pe Don, au atacat la sud. Încetinită de ceaţa deasă şi înghețată, cu formaţiile de tancuri dibuind drumul în câmpurile de mine, operaţiunea sovietică a pornit cu stângul. Armata 8 italiană s-a prăbuşit după câteva acţiuni de aprigă rezistenţă. Nu exista nici o rezervă pregătită pentru un contraatac, acum când Divizia 17 tancuri se alăturase operaţiunii lui Hoth la est de Don, aşa că coloanele de tancuri sovietice au pornit către sud în stepa acoperită de zăpadă. Marele îngheţ din acea regiune, care a început pe 16 decembrie, nu a împiedicat prea mult brigăzile de tancuri T-34 să se dezlănţuie în spatele Grupului de Armate Don. Nodurile de cale ferată şi gările au fost cucerite imediat după ce vagoane întregi cu echipament au fost incendiate de trupele de sprijin înainte de a fugi.

Germanii erau cel mai grav ameninţaţi de înaintarea de 250 de kilometri a Corpului 24 tancuri, sub comanda generalului-maior Vasili Mihailovici Badanov. În după-amiaza zilei de 23 decembrie, a trecut de Skassirskaia, chiar la nord de Taţinskaia, principala bază a avioanelor Junker 52 pentru Stalingrad. Statul-Major al Führer-ului îi ordonase generalului Fiebig ca avioanele sale să nu abandoneze aerodromul până nu se intra sub foc de artilerie. Anturajul lui Hitler nu pare să fi luat în considerare posibilitatea ca o coloană de tancuri să ajungă la marginea aerodromului şi să deschidă focul.

Fiebig şi ofiţerii săi erau furioşi. Un aerodrom putea fi recapturat, dar dacă se pierdeau avioanele de transport, Armata 6 era condamnată. Nu aveau trupe terestre care să apere avioanele Tazi, cum le numea Luftwaffe. Tot ceea ce puteau face era să direcţioneze şapte tunuri ale artileriei antiaeriene să acopere drumul şi să pregătească pentru decolare toate avioanele în stare de funcţionare la primele ore ale dimineţii. Erau atât de multe, încât misiunea nu a fost uşoară, “în jurul pistei părea să domnească haosul”, nota şeful de stat-major al lui Richthofen, care se afla acolo. “Din cauza motoarelor în funcţiune, nu se putea auzi aproape nici o vorbă.”

Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, se lăsase o ceaţă groasă, plafonul de nori era la 45 de metri şi ningea uşor.

La ora 5.20, au explodat primele obuze. Grosul tancurilor sovietice veniseră peste câmp, nu pe drum. Mulţi piloţi, din cauza zgomotului şi a haosului de pe aeroport, nu şi-au dat seama la început despre ce era vorba, chiar atunci când două avioane Junker 52 au luat foc. Fiebig însuşi a dat ordinul prin radio: “Porniţi, îndreptaţi-va către Novocerkask!” Piloţii nu au pierdut nici o clipă. “Zborul de la faţinskaia” începuse. Dacă ne gândim la confuzia care domnise cu câteva minute înainte, este surprinzător că nu s-a instalat panica.

Avioanele au decolat în ritm susţinut, în ciuda pierderilor din ce în ce mai mari. Unele tancuri sovietice trăgeau frenetic în timp ce înaintau peste terenul înzăpezit. Unul dintre ele s-a ciocnit cu un bimotor Junker care rula pe pistă pentru a decola. Explozia şi mingea de foc le-au incendiat pe amândouă, în cele din urmă, la ora 6.15, aparatul lui Fiebig a fost unul dintre ultimele care au decolat. Au fost salvate 108 trimotoare Ju-52 şi 16 Ju-86 de şcoală, dar cele de 72 de avioane pierdute reprezentau circa 10 la sută din flota de transport a Luftwaffe.

Badanov, după acest raid cutezător, a rămas izolat timp de cinci zile, bătut măr şi fără muniţie. Stalin a făcut risipă de aprecieri.

Formaţia a fost rebotezată Corpul 2 tancuri gardă, iar Badanov a fost primul căruia i s-a acordat noul Ordin Suvorov. Propaganda Armatei Roşii pretindea că tancurile lui au distrus 431 de avioane, o cifră mult exagerată, în urma acestui raid, baza de la Taţinskaia nu a mai fost folosită pentru misiuni de transport. Luftwaffe a fost nevoită să se mute pe un alt aerodrom improvizat.

Rezultatul misiunii de salvare a lui Hoth fusese hotărât.

Ameninţarea la adresa flancului stâng al Grupului de Armate Don şi posibilitatea unei ieşiri către Rostov (aparent confirmată de interogatoriul şefului de Stat-Major al Armatei 3 gardă, care fusese capturat pe 20 decembrie) l-au obligat pe Manstein să reconsidere întreaga poziţie. Diviziile de tancuri din Valea Mîşkovei au fost şi ele supuse unui puternic foc de artilerie, Divizia 6 tancuri pierzând 1100 de oameni într-o singură zi. Pe 23 decembrie, seara, corpul de tancuri al lui Hoth a primit, fără nici un fel de explicaţie, ordinul să Se retragă. “Până la ultimul soldat, devenise cât se poate de clar”, scria generalul Raus, “că aceasta însemna înfrângerea de la Stalingrad. Cu toate că nimeni nu cunoştea motivele din spatele acestui ordin, ofiţerii şi soldaţii aveau o bănuială că se întâmplase ceva urât.”

În aceeaşi noapte, Paulus şi Manstein au discutat poziţia într-o şedinţă operativă ţinută prin intermediul teleimprimatorului. Manstein a avertizat că Armata 4 tancuri a întâmpinat o rezistenţă puternică şi că trupele italiene din flancul nordic se prăbuşiseră. Paulus a întrebat dacă a primit în sfârşit permisiunea de a ieşi din încercuire. Manstein i-a răspuns că nu primise încă acordul din partea Statului-Major al comandamentului suprem. A fost zgârcit cu detaliile. Dacă i s-ar fi dat suficiente informaţii pentru a actualiza harta operativă, Paulus şi-ar fi dat seama că Armata 6 nu putea miza pe nici un ajutor.

Pe 16 decembrie, un vânt puternic şi muşcător a început să bată dinspre nord-est. Totul era acoperit de chiciură: fire telegrafice, copaci pitici, dărâmăturile provocate de război. Pământul a îngheţat atât de tare, încât la fiecare pas aveai impresia că umbli pe metal. La căderea nopţii, după un apus de soare roşu ca focul, peisajul alb a căpătat curând tenta arctică albastră. Apărătorii ruşi ai Stalingradului au primit cu bucurie gerul, socotindu-l natural şi sănătos.

“Ieri şi astăzi a început aici iarna adevărată”, scria un ostaş soţiei