Nimeni nu era mai fericit ca soldaţii Armatei 62 a lui Ciuikov de la Stalingrad, după cinci săptămâni în care auziseră doar scârţâitul înspăimântător al sloiurilor pe Volga, care devenise practic nenavigabilă, şi se hrăniseră din stocul de urgenţă de douăsprezece tone de ciocolată şi micile cantităţi de alimente paraşutate de biplanele U-2.

Fluviul a îngheţat bocnă în noaptea de 16 decembrie, când numeroasele sloiuri au format o masă compactă. Prima potecă pe gheaţă a fost făcută cu scânduri. Apoi s-au construit primele “autostrăzi”, folosindu-se crengi peste care se arunca apă, care îngheţa şi lega suprafaţa. In cursul următoarelor şapte săptămâni, au traversat Volga diverse vehicule tractate, 18 000 de autocamioane şi 17 000 de alte vehicule.

Răniţii puteau acum să fie transportaţi cu maşina pe gheaţă la spitalul de campanie. Tunurile aveau să fie împinse mai târziu către malul de vest, inclusiv un obuzier de 122 mm necesar pentru ieşirea din impas la fabrica Octombrie Roşu. Cu un unghi de înălţare minim, a fost folosit pentru tragere la distanţă mică pentru distrugerea clădirii principale de birouri, pe care germanii o transformaseră în fortăreaţă.

Cea mai norocoasă a fost Armata 62, artileria germană, din cauza lipsei proiectilelor, nemaiputând să bombardeze continuu punctele de trecere peste Volga. Malul oferea adesea privirilor un peisaj paşnic. Semăna cu o aşezare veche de mineri de la începuturile colonizării americane, cu colibe improvizate şi adăposturi acoperite cu prelate, ridicate peste gropile din mal. În timp ce oamenii spărgeau butuci sau tăiau lemne cu ferăstrăul, câte un poştaş al regimentului trecea pe lângă ei, sub razele soarelui cu dinţi, îndreptându-se către statul-major cu geanta de piele, sperând să i se dea o cană cu ceai fierbinte din samovarul de aramă. Alţii treceau cu termosuri imense cu mâncare fierbinte pentru trupele din poziţiile înaintate. Soldaţii puteau acum să treacă pe jos, grupuri-grupuri, peste gheaţă la băile de abur instalate pe malul de est al fluviului, pentru a se întoarce în noaptea următoare curaţi şi despăducheaţi.

Pe 19 decembrie, generalul Ciuikov a trecut pe malul de est al Volgăi, pentru prima oară de când îşi mutase cartierul general în octombrie. A trecut gheaţa pe jos şi când a ajuns pe partea cealaltă se pare că a întors capul pentru a privi ruinele pe care le apăra armata sa.

Ciuikov venise pentru o petrecere dată de comandantul trupelor NKVD, generalul-maior Rogatin, în cinstea celei de-a douăzeci şi cincea aniversări a creării Departamentului Special al Ceka. La întoarcere, Ciuikov, beat turtă, a căzut printr-o copcă în gheaţă, şi a trebuit să fie pescuit din apa îngheţată. Comandantul Armatei 62 a fost cât pe ce să-şi găsească sfârşitul într-un mod dezonorant şi dezamăgitor.

In timp ce ruşii întâmpinau cu bucurie gerul, medicii din armata lui Paulus erau îngroziţi din cauza lui, din mai multe motive.

Optimismul pacienţilor lor, atât al bolnavilor, cât şi al răniţilor, scădea continuu, îngheţarea unei răni deschise se dovedea rapid tataia. Duritatea solului, atunci când explodau rachetele katiuşa sau bombele obuzierelor, părea să fie unica explicaţie a numărului crescut de răni la stomac cu care se confruntau. Şi, de la mijlocul lui decembrie, s-au înregistrat “un număr din ce în ce mai mare de cazuri grave de degerături”. Picioarele nu erau numai umflate şi vineţii - stadiu în care erau tratate cu alifii şi apoi bandajate, soldatul putând fi trimis înapoi la unitate - ci şi negre, potenţial cangrenate, impunând adesea amputarea rapidă.

Încă din a doua săptămână din decembrie, medicii au început să observe un fenomen şi mai îngrijorător. Un număr din ce în ce mai mare de soldaţi mureau subit “fără să fi fost răniţi sau să fi suferit de o boală diagnosticabilă”. Raţiile fuseseră într-adevăr drastic reduse, însă în ceea ce-i priveşte pe medici, aceştia considerau că era mult prea devreme pentru ca soldaţii să moară prin inaniţie. “Cauzele suspectate”, scria patologul însărcinat cu ancheta, “includeau expunerea la condiţii neprielnice, «epuizare» [nici unul din cei 600 de medici din interiorul încercuirii nu îndrăznea să menţioneze inaniţia] şi înainte de toate o maladie neidentificată până acum.”

Pe 15 decembrie, dr. Girgensohn, patologul Armatei 6 care lucra pe vremea aceea la un spital de lângă Aerodromul Taţinskaia, a primit ordinul să plece a doua zi cu avionul în interiorul încercuirii.

“Din păcate, nu avem o paraşută disponibilă pentru dumneavoastră”, i-a spus pilotul, când s-a prezentat a doua zi în zori, dar au fost nevoiţi să se întoarcă, în cele din urmă, pe 17 decembrie, au ajuns deasupra încercuirii. Pilotul i-a spus că se află deasupra Pitomnikului, iar Girgensohn a văzut, privind în jos, “în pătura albă de zăpadă un peisaj plin de cratere cafenii”.

Girgensohn l-a găsit pe generalul-medic Renoldi, şeful serviciului militar medical, într-un vagon de tren îngropat în pământ la marginea aeroportului. Renoldi pretindea că nu ştie nimic în legătură cu misiunea lui Girgensohn deoarece dr. Seggel, specialist în medicină internă de la Universitatea din Leipzig, solicitase prezenţa sa, dar Renoldi, în faza aceea, considerase problema exagerată.{4}

De la Pitomnik, Girgensohn a fost condus la spitalul de campanie de lângă Gara Gumrak şi în apropierea Cartierului General al lui Paulus. Baza acestuia din urmă era un buncăr căptuşit cu lemn, săpat in marginea abruptă a unei balka. Această locuinţă era într-adevăr luxoasă”, deoarece avea o sobă de fier şi două paturi duble de cazarmă acoperite, spre surprinderea sa, cu cearşafuri curate.

Contrasta foarte mult cu locul în care erau ţinuţi răniţii, adică nişte corturi neîncălzite, când temperatura de afară coborâse la minus douăzeci de grade.

Girgensohn a avut discuţii preliminare cu ofiţerii din serviciul Dedicai, apoi s-a deplasat în jurul încercuirii, autopsiind cadavrele soldaţilor care muriseră din cauze necunoscute. (Lipsa de lemn în această pustietate fără copaci era atât de mare, încât o bifurcare sau încrucişare de drumuri de-a lungul rutei înzăpezite era marcată cu piciorul unui cal sacrificat înfipt în zăpadă. Semnul tactic respectiv şi săgeata de direcţie erau agăţate în vârful acestui semn de circulaţie înspăimântător.) Autopsiile se realizau în locuri improprii: corturi, buncăre de pământ, colibe ţărăneşti, chiar