şi în vagoane de tren. Gerul conservase bine cadavrele, dar cele mai multe erau îngheţate bocnă. Dezgheţarea lor s-a dovedit foarte dificilă din cauza lipsei de combustibil. Un infirmier trebuia să petreacă o noapte întreagă întorcând cadavrele stivuite în jurul unei mici sobe din fier forjat. Odată a adormit, drept pentru care “un cadavru era îngheţat pe o parte şi pârjolit pe cealaltă”.

Era atât de frig, încât nu era numai greu, ci şi dureros pentru Girgensohn să-şi pună mănuşile de cauciuc. In fiecare seară, dactilografia la lumina lumânării rezultatele autopsiilor, în pofida acestor dificultăţi, la care s-au adăugat atacurile aeriene şi bombardamentele de artilerie sovietice, Girgensohn a reuşit să efectueze cincizeci de autopsii până la sfârşitul lunii. La jumătate din cazuri, a găsit semne clare de moarte prin inaniţie: atrofierea inimii şi a ficatului, absenţa ţesutului gras, contractură musculară.

In încercarea de a compensa dieta hipocalorică formată din pâine si Wasserzuppe cu câteva bucăţele de carne de cal, Grupul de Afinate Don a adus pe calea aerului mici conserve cu pastă de carne cu un mare conţinut de grăsimi, dar această măsură s-a dovedit contraproductivă. Adesea, când un sergent făcea rondul posturilor de santinelă şi câte un soldat îi spunea “Mi-e bine, voi avea acum ceva de mâncare” şi mânca apoi puţină pastă de carne grasă, la al doilea rond sergentul îl găsea mort. Moartea prin inaniţie, observa Girgensohn, era undramatisch.

Cele mai multe cazuri de deces prin inaniţie s-au înregistrat în Divizia 113 infanterie. Cel puţin aici, Girgensohn a găsit o explicaţie. Ofiţerul de intendenţă al diviziei redusese raţiile înaintea încercuirii pentru a le stoca, gândindu-se că în timpul ploilor de toamnă aprovizionarea va fi deficitară, în consecinţă, oamenii fuseseră subalimentaţi încă din a doua jumătate a lunii noiembrie. Apoi, după ce câteva divizii şi-au pierdut proviziile în timpul retragerii, Statul-Major al Armatei 6 le-a adunat pe toate cele rămase pentru a le reîmpărţi în mod egal. Prudenţa acestui ofiţer de intendenţă a avut un efect de bumerang, lovind propria sa divizie.

Girgensohn, care, după capitulare, a petrecut şapte ani în lagăre de muncă ruseşti, nu şi-a pierdut niciodată interesul pentru acest subiect. S-a opus întotdeauna oricărei sugestii că ar fi fost vorba de o “boală a stresului”, atât ca stare în sine, cât şi ca explicaţie pentru multiplele decese inexplicabile, cu toate că cercetările recente care au arătat că şobolanii care nu sunt lăsaţi să doarmă timp de trei săptămâni mor - sugerează mai degrabă că fiinţele umane lipsite de somn ajung rapid la extenuare. Şablonul atacurilor ruseşti de noapte şi activitatea neîntreruptă pentru a nu permite nici un moment de odihnă au contribuit şi ele la această stare, după cum recunoaşte Girgensohn. Însă explicaţia sa, după toţi aceşti ani, este mult mai complexă. A ajuns la convingerea că această combinaţie de epuizare, stres şi frig a afectat grav metabolismul majorităţii soldaţilor. Asta însemna că şi dacă ar fi primit echivalentul, sa zicem, a 500 de calorii pe zi, corpurile lor nu absorbeau decât o fracţiune din această cantitate. Astfel, se poate spune că tactica sovietică, combinată cu starea vremii şi hrana insuficientă, a produs, sau cel puţin a contribuit, la un proces accelerat de înfometare.

Malnutriţia severă reducea şi capacitatea pacientului de a supravieţui unor boli contagioase, precum hepatita şi dizenteria în perioada timpurie a încercuirii, şi unor boli mai grave către sfârşit ei, mai ales febra tifoidă şi tifosul, în stepă nu se găsea apă pentru spălarea corpurilor, ca să nu mai vorbim de haine, pur şi simplu pentru că nu era combustibil suficient ca să se topească zăpada sau gheaţa. “Aproape nimic nou pe aici”, scria un infanterist din Divizia 29 infanterie motorizată, “în fruntea listei se află faptul că, pe zi ce trece, suntem din ce în ce mai infestaţi cu păduchi. Păduchii sunt ca ruşii. Omori unul şi apar alţi zece în locul lui.” Păduchii aveau să fie vectorii epidemiilor care au decimat supravieţuitorii de la Stalingrad.

Personalul medical se concentra, totuşi, asupra slăbiciunii cauzate de lipsa de hrană, “încet, bravii noştri luptători încep să fie decrepiţi”, scria un asistent medical, descriind apoi o amputare a unui picior făcută la lumina unei lanterne într-un adăpost fără anestezie. “Oamenii sunt apatici şi nu se gândesc decât la mâncare.”

Speranţele soldaţilor germani erau combinate cu ura împotriva bolşevicilor şi cu o puternică dorinţă de răzbunare, într-o stare care se numea Kesselfever [“febra încercuirii”], visau la un corp SS de tancuri care să zdrobească armatele ruseşti care îi încercuiau pentru a-i elibera, înregistrând o mare şi neaşteptată victorie. Se pare că numai aceştia mai ascultau discursurile lui Goebbels. Mulţi nu se lăsau descurajaţi fredonând cântecul Armatei 6, Das Wolgalied, pe muzica lui Franz Lehar: “Pe malul Volgăi stă un soldat, pentru patrie veghează”.

Departamentul de Propagandă Operativă de la Cartierul General al Frontului Don, folosindu-şi colaboratorii germani comunişti, a hotărât să exploateze dragostea pentru muzică a infanteriştilor germani. Transmiteau din furgonul de propagandă un vechi şlagăr, care, M acele circumstanţe, avea o notă nemiloasă: “în patrie, în patrie, ne-aşteaptă o caldă revedere!” Comuniştii germani, aflaţi sub supraveghere NKVD, erau Walter Ulbricht (preşedintele est-german de mai târziu), poetul Erich Weinert, scriitorul Willi Bredel şi cinci Prizonieri germani - patru ofiţeri şi un soldat - care fuseseră recrutați pentru a sprijini cauza antinazistă. Ei îi învăţau pe “crainici”, oameni ai Armatei Roşii aleşi să se strecoare în spaţiul mort din faţa liniilor germane, să strige lozinci şi ştiri prin megafoane Majoritatea nu ştiau limba germană şi cei mai mulţi erau omorâţi.

Principala activitate a detaşamentului de propagandă era să pregătească programe de 20-30 de minute, transpuse pe plăci de gramofon, cu muzică, poezii, cântece şi materiale de propagandă (mai ales ştiri despre pătrunderea pe frontul armatei italiene). Programul era apoi reprodus de un gramofon şi transmis prin megafoane montate pe un furgon sau împinse pe sănii cu un cablu ce se derula apoi în sens invers. Majoritatea transmisiunilor de propagandă de felul acesta atrăgeau imediat foc german de obuziere, la ordinul ofiţerilor care vroiau să-i împiedice pe oameni să le asculte. Dar în cursul lunii decembrie,