Se recurgea la artificii sonore, precum “ticăitul monoton de ceas”, urmate de anunţul că la fiecare şapte secunde murea câte un german pe Frontul de Răsărit. Apoi “glasul pârâit al propagandei” spunea: “Stalingrad, groapa comună a armatei lui Hitler!”, tangouri funebre răsunând apoi din nou în nesfârşita stepă îngheţată. Ca o distorsiune sonică, ţipătul strident al unei rachete katiuşa urma uneori dintr-o “orgă a lui Stalin”.

Manifestele ruseşti se îmbunătăţiseră mult, deoarece acum erau .scrise de germani. Interogatoriile prizonierilor luate de Direcţia 7 au confirmat că “manifestele cu cel mai mare efect sunt cele ce vorbesc despre casă, neveste, familie şi copii”. “Soldaţii citeau pe nerăsuflate manifestele ruseşti chiar dacă nu credeau ce se spunea în ele”, a recunoscut un prizonier german. Unii “plângeau când vedeau un manifest pe care era desenat un cadavru al unui soldat german şi un copil mic plângând peste el. Pe verso erau tipărite versurile scriitorului Erich Weinert”. Prizonierul habar nu avea că Weinert, care scrisese special poezia “Gândeşte-te la copilul tău”, era foarte aproape, ataşat la Statul-Major al Frontului Don.

Poate că cea mai eficientă modalitate de propagandă era încercarea de a-i convinge pe soldaţii germani că nu vor fi împuşca? după ce vor fi capturaţi. Mulţi dintre ofiţerii lor le repetaseră obsesiv că nici nu se putea pune problema capitulării deoarece ruşii îi vor ucide. Un manifest se încheia cu declaraţia lui Stalin care începuse sa-i convingă şi pe comandanţii tineri că politica sovietică se schimbase: “«Dacă soldaţii şi ofiţerii germani se predau, Armata Roşie trebuie să-i ia prizonieri şi să le cruţe viaţa» (Ordinul nr. 55 al comisarului poporului pentru Apărare, I. Stalin)”

Prima încercuire a unei mari armate germane, prinsă în cursă departe de casă, căreia i s-a ordonat să rămână pe poziţii şi a fost în cele din urmă lăsată în voia sorţii, a suscitat, fireşte, o dezbatere intensă de-a lungul anilor. Mulţi participanţi germani şi istorici l-au învinovăţit pe Paulus pentru că nu a nesocotit ordinele şi nu a ieşit din încercuire. Totuşi, dacă era cineva în măsură să-i dea lui Paulus, care era lipsit de informaţii vitale, semnalul de acţiune, acesta ar fi trebuit să fie superiorul său imediat, feldmareşalul von Manstein.

“Poate cineva sluji doi stăpâni?” scria Strecker atunci când Hitler a respins Operaţiunea Lovitură de Trăsnet, planul de ieşire din încercuire care trebuia să fie aplicat după Operaţiunea Viscolul. Dar Wehrmacht-ul avea doar un singur stăpân. Servilismul dovedit de majoritatea ofiţerilor superiori după 1933 l-au dezonorat şi l-au făcut incapabil de acţiune din punct de vedere politic. De fapt, dezastrul şi umilinţa de la Stalingrad au fost preţul pe care armata a fost nevoită să-l plătească pentru anii orgolioşi de privilegii şi prestigiu de sub umbrela naţional-socialistă. Nu puteai să-ţi alegi stăpânul. Alternativa era aderarea la gruparea din jurul lui Henning von Tresckow şi al lui Stauffenberg.

S-a pierdut mult timp dezbătându-se dacă o spargere a încercuirii ar fi fost posibilă în a doua jumătate a lunii decembrie, deşi chiar şi comandanţii de tancuri au recunoscut că “şansele unei ieşiri reuşite se micşorau de la o săptămână la alta”. Infanteria îşi făcea şi mai puţine iluzii.. “Noi, supravieţuitorii”, scria acasă un caporal, “de-abia ne mai putem ţine pe picioare din cauza foamei şi a slăbiciunii.”

Alois Beck, pe bună dreptate, a contestat “legenda” că “o ieşire din încercuire ar fi reuşit”. Ruşii ar fi împuşcat “soldaţii pe jumătate îngheţaţi ca pe iepuri”, pentru că oamenii epuizaţi nu ar fi putut să înainteze prin zăpada de o jumătate de metru, acoperită de o crustă de gheaţă, purtând arme şi muniţie. “Fiecare pas era epuizant”, observa un ofiţer superior din Statul-Major al Armatei 6. “Ar fi fost ca la Berezina.”

Întreaga dezbatere “ieşire sau apărare” este astfel o diversiune pur academică de la problematica reală. De fapt, există suspiciuni că extraordinar de inteligentul Manstein a recunoscut acest lucru la vremea respectivă. A făcut mare caz trimiţându-l pe maiorul Eismann, ofiţerul său de informaţii, în interiorul încercuirii pe 19 decembrie pentru a pregăti Armata 6 pentru Operaţiunea Lovitură de Trăsnet. Cu toate acestea, Manstein ştia atunci că Hitler, care îşi reafirmase hotărârea ca poziţiile de pe Volga să nu fie abandonate, nu se va răzgândi.

În orice caz, Manstein trebuie să-şi fi dat seama că încercarea de despresurare era sortită eşecului. Diviziile de tancuri ale lui Hoth fuseseră obligate să înceteze acţiunile de luptă pe râul Mîşkova, cu i pierderi grele, chiar înainte ca Armata 2 gardă a lui Malinovski să se fi desfăşurat. Iar Manstein, care a avut grijă să fie bine informat în; legătură cu evoluţiile din interiorul încercuirii şi cu starea trupelor, trebuie să-şi fi dat seama că oamenii lui Paulus nu ar fi putut niciodată să meargă, darămite să lupte, 70-90 de kilometri prin viscol şi ger. Armata 6, cu mai puţin de şaptezeci de tancuri aproape fără carburanţi, nu avea nici o şansă să rupă Armata 57. Mai presus de orice, Manstein ştia pe 19 decembrie că Operaţiunea Micul Saturn, cu trei armate sovietice care realizau o pătrundere în spatele lui, va schimba întreaga situaţie irevocabil.

Pur şi simplu, Manstein a simţit că, în ochii istoriei şi ai Wehrmacht-ului, el trebuia văzut că face toate eforturile posibile, chiar dacă credea, foarte corect de altfel, că singura şansă a Armatei 6 de a se salva fusese irosită cu aproape o lună în urmă. Mustrările sale de conştiinţă ulterioare par să fi fost provocate de faptul ca, ţinând seama de refuzul lui Hitler de a permite retragerea din Caucaz, el a avut nevoie ca Armata 6 să înfrângă cele şapte armate sovietice care o înconjurau. Dacă Paulus ar fi încercat să realizeze o ieşire în felul acesta, puţini dintre oamenii săi ar fi supravieţuit, ştiind starea deplorabilă în care se aflau, nu i-ar mai fi fost de nici un folos într-un moment de criză.

„Crăciun în stil german"

Disputa cu privire la ieşirea din încercuire în a doua jumătate a lunii decembrie nu a luat în considerare un factor foarte important.

Venea Crăciunul. Nici o formaţiune a Wehrmacht-ului