nu era mai preocupată de acest subiect decât Armata 6. Eforturile extraordinare făcute pentru sărbătorirea Crăciunului în buncărele săpate în pământul stepei nu indicau nerăbdarea de a ieşi din încercuire. La acest lucru contribuiseră, probabil în egală măsură, letargia provocată de malnutriţie combinată cu visele de evadare şi mentalitatea de “fortăreaţă” pe care Hitler o cultivase cu asiduitate. Dar nimic din toate acestea nu explică în totalitate concentrarea emoţională aproape obsesivă alimentată de apropierea Crăciunului a celor aflaţi în interiorul încercuirii, atât de departe de casă.

Pregătirile au început cu mult înainte ca diviziile de tancuri ale lui Horn să înainteze către nord spre râul Mîşkova şi nu s-au opri nici măcar atunci când soldaţii au auzit apropiindu-se focul de artilerie. Cam de la începutul lunii, oamenii au început să pună deoparte mici cantităţi de alimente, nu în vederea unei ieşiri prin zăpadă, cl pentru sărbătorile de Crăciun sau pentru daruri. O unitate din Divizia 297 infanterie a sacrificat din timp un cal de povară pentru a oferi “cârnaţi de cal” ca dar de Crăciun. Coroniţele au fost împletite din iarbă roşiatică de stepă în loc de rămurele de brad, micuţii brazi de Crăciun au fost ciopliţi din lemn într-o încercare Disperată de a face lucrurile “ca acasă”.

Sentimentali nu deveniseră doar soldaţii. Generalul Edler von Paniels şi-a decorat noul său buncăr cu un brad de Crăciun şi a pus sub el un leagăn cu poza la minut a “copilului încercuirii”, născut curând după închiderea pungii. I-a scris tinerei sale soţii despre planurile sale de sărbătorire a Ajunului “în stil german, deşi în Rusia îndepărtată”. Armata devenise clar o familie-surogat. “Fiecare a încercat să facă o mică bucurie celuilalt”, scria el, după ce şi-a vizitat oamenii în buncăre. “Este cu adevărat înălţător să trăieşti această reală camaraderie de pe linia frontului.” Pe un stindard scria:

“Camaraderie prin sânge şi fier”, mesaj foarte potrivit în acele circumstanţe, dar lipsit de mesajul Crăciunului.

O persoană care a păstrat spiritul Crăciunului a fost desigur Kurt Reuber, medicul din Divizia 16 tancuri. Reuber, în vârstă de treizeci şi şase de ani, teolog şi prieten cu Albert Schweitzer, era şi un talentat artist amator. Şi-a transformat buncărul din stepa din nord-vestul Stalingradului în atelier şi a început să deseneze pe spatele unei hărţi ruseşti capturate - singura bucată mare de hârtie pe care o găsise. Această lucrare, care este expusă astăzi în biserica memorială Kaiser Wilhelm din Berlin, este Madona fortăreţei, o Fecioară cu Pruncul, iubitoare şi protectoare, însoţită de cuvintele Sfântului loan Evanghelistul: “Lumină, Viaţă, Iubire”. După ce l-a terminat, Reuber a agăţat desenul în buncăr. Toţi cei care intrau îl priveau cu atenţie. Mulţi începeau să plângă. Spre uşoara jenă a lui Reuber - nici un artist nu putea fi mai modest în privinţa talentului său - buncărul lui a devenit un fel de sanctuar.

Nu există nici o îndoială cu privire la generozitatea autentică şi spontană ce a caracterizat acel Crăciun. Un locotenent le-a dăruit oamenilor săi ultimele lui ţigări, hârtie de scris şi pâine. “Eu nu aveam nimic”, scria el acasă, “şi totuşi acesta a fost unul din cele “mai frumoase Crăciunuri şi nu-l voi uita niciodată.” în afară de raţia lor de ţigări, oamenii dăruiau şi ultima bucăţică de pâine, de care aveau ei înşişi atâta nevoie. Alţii şi-au cioplit unul altuia rasteluri pentru echipament.

În Ajunul Crăciunului, comandantul de batalion - un pianist - al lui Reuber a dat ultima sa sticlă de vin spumos soldaţilor de la infirmerie, dar tocmai când au fost umplute toate cănile, patru bombe au explodat afară. Toţi s-au repezit la uşă, vărsând tot vinul.

Şeful serviciului medical şi-a luat trusa de prim-ajutor şi a ieşit în fugă din buncăr pentru a îngriji eventualii răniţi. Erau trei, iar un al patrulea murise. Acesta din urmă le cântase colindul O du frdöhliche. Incidentul, bineînţeles, a pus capăt sărbătorii, în orice caz, atât Divizia 16 tancuri, cât şi Divizia 60 infanterie motorizată s-au trezit în plin atac la primele ore ale dimineţii de Crăciun.

Cântecul tradiţional favorit în noaptea aceea a fost Stille Nacht, heilige Nacht, pe care soldaţii l-au cântat cu “glasuri răguşite” în buncăre la flacăra unor mucuri de lumânare “tezaurizate” pentru această ocazie. Gândindu-se la familiile lor, oamenii suspinau şi plângeau înăbuşit. Generalul Strecker a fost mişcat când a făcut un tur al poziţiilor din linia întâi. “Este o «noapte liniştită» în plin tumult al războiului [...]. Un Crăciun care dovedeşte adevărata frăţie a soldaţilor.” Vizitele ofiţerilor superiori erau şi ele apreciate pentru beneficiile cu care se alegeau soldaţii. Un subofiţer dintr-o divizie de tancuri a consemnat că “am primit de la comandantul de divizie o sorbitură din sticla lui şi o tabletă de ciocolată”.

În poziţiile care nu erau atacate, oamenii se înghesuiau în câte un buncăr care avea un aparat de radio pentru a asculta “programul de Crăciun transmis de Grossdeutsche Rundfunk”. Spre uimirea lor, au auzit o voce anunţând: “Aici e Stalingradul!”, căreia îi răspundea un cor care cânta Stille Nacht, heilige Nacht, probabil de pe Frontul Volga. Unii au acceptat înşelătoria, socotind-o necesară în acele împrejurări, alţii s-au înfuriat. Simţeau că erau păcălite familiile lor şi poporul german. Goebbels proclamase deja că acesta trebuia să fie un “Crăciun german”, o definiţie menită să transmită ideea de datorie şi austeritate şi poate un mod de a pregăti naţiunea pentru ştirile despre tragedia de la Stalingrad.

La ora 7.00, în dimineaţa de Crăciun, jurnalul de război Armatei 6 consemna: “Nu a sosit nici un zbor de aprovizionare ultimele patruzeci şi opt de ore [o uşoară exagerare]. Proviziile carburantul sunt pe sfârşite.” Mai târziu, în aceeaşi zi, Paulus a trimis un semnal de avertizare Grupului de Armate Don care să-i fie transmis generalului Zeitzler. “Dacă nu primim cantităţi mai mari de provizii în următoarele zile, trebuie să ne aşteptăm la o rată crescută de decese prin epuizare.”

Cu toate că şi-au dat seama că viscolele din ziua precedentă împiedicaseră zborurile, nu au fost informaţi că tancurile lui Badanov luaseră cu asalt Aeroportul Taţinskaia cu o dimineaţă în urmă. Statul-major al lui Manstein nu