Cărți «Stalingrad descarcă cărți de dragoste online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Majoritatea oamenilor, atunci când aveau prilejul, se retrăgeau pentru a scrie acasă o scrisoare de Crăciun în care îşi exprimau dorul de cei dragi, “în străfundul inimilor noastre toţi continuăm să sperăm”, scria un doctor din Divizia 44 infanterie, “că totul se va schimba.” Vorbea în numele multora dintre ei, dar nu şi pentru mai bine informatul comandant al Armatei 6. “Crăciunul, bineînţeles, nu a fost vesel”, îi va scrie Paulus soţiei sale câteva zile mai târziu, “în astfel de momente, e mai bine ca festivităţile să fie evitate [...] Norocul nu trebuie forţat prea mult.”
Deloc surprinzător, contrastul dintre scrisorile trimise acasă de germani şi de ruşi în perioada Crăciunului era şi mai mare ca de obicei, în timp ce scrisorile germane erau sentimentale, exprimând dorul de casă şi de familie, misivele ruseşti care s-au păstrat dezvăluie limpede logica inexorabilă că patria avea prioritate.
“Iubito!”, scria un ostaş soţiei sale în Ajunul Crăciunului, “împingem şerpii înapoi, acolo de unde au venit, înaintarea noastră plină de succes aduce mai aproape revederea noastră.” “Bună, Maria”, Scria un ostaş pe care îl chema Kolea. “Lupt aici de trei luni apărând moșia noastră... [cenzurat]. Am început să exercităm o presiune periculoasă asupra inamicului. I-am încercuit acum pe germani, în fiecare săptămână sunt luaţi prizonieri câţiva mii de nemţi şi alţi câţiva mii sunt distruşi pe câmpul de luptă. Nu au mai rămas decât cei mai încăpăţânaţi soldaţi SS. S-au întărit în buncăre, de unde trag asupra noastră. Acum voi arunca în aer unul din buncărele acestea. La revedere, Kolea.”
Temperatura în prima zi de Crăciun a scăzut la minus douăzeci şi cinci de grade. Apa din gropile de proiectil, oricât de adânci ar fi fost, era îngheţată bocnă. Rafalele de zăpadă ascundeau o mare parte din mizeria din bălţi. Preoţii militari citeau Liturghia şi împărtăşeau în zăpadă în zgomotul făcut de prelatele care fâlfâiau şi trosneau bătute de vânt, cu oamenii strânşi în semicerc în jurul unui altar improvizat, în unele cazuri, alinarea spirituală şi justificarea ideologică se confundau, într-o vreme în care Germania creştină contrasta cu Rusia atee.
Nici chiar în interiorul încercuirii, Crăciunul nu s-a dovedit în totalitate un timp al bunătăţii. Dr. Renoldi, şeful serviciului medical al Armatei 6, a interzis evacuarea degeraţilor, pe motiv că leziunile lor puteau să fi fost autoprovocate pentru a evita lupta. Mult mai rău decât atât, celor 3 500 de prizonieri de război ruşi din lagărele de la Voroponovo şi Gumrak nu li s-a dat practic nici un fel de hrană, în afară de nişte porumb mucegăit din silozurile de la Stalingrad, pentru că ei nu figurau pe listele de raţii. Această atrocitate parţial birocratică a determinat o rată de deceselor de douăzeci de oameni pe zi până spre Crăciun, rată ce a crescut apoi tulburător de mult. Ofiţerul de intendenţă răspunzător pentru hrana lor pretindea că tifosul a fost cauza deceselor, dar atunci când un ofiţer de la Statul-Major al Armatei 6 a întrebat dacă s-au înregistrat decese din cauza subnutriţiei, răspunsul acestuia a fost evaziv. “După ce s-a gândit puţin, a negat”, scria ofiţerul. “Ştiu ce era în capul lui. Printre soldaţii noştri începeau să se vadă lucruri similare.” Nu se putea o eschivare mai proastă de la această situaţie decât să legi soarta acestora de cea a soldaţilor germani. Prizonierii nu aveau de ales - ei o puteau să se predea. Chiar atunci când unii prizonieri disperaţi au recurs la canibalism, nu s-a făcut nimic pentru îmbunătăţiri
situaţiei lor pentru că aceasta ar fi însemnat “să se ia mâncarea de la gura soldaţilor germani”.
Noaptea de Crăciun a fost “o frumoasă noapte înstelată”, iar temperatura a scăzut şi mai mult. Cu toate acestea, luptele au continuat a doua zi dimineaţă în sectorul nord-estic al încercuirii, apărat de Diivizia 16 tancuri şi de Divizia 60 infanterie motorizată. “Astfel, douăsprezece din unităţile noastre”, relata preotul Diviziei 60 infanterie motorizată, au fost “trimise să contraatace în vântul tăios şi pe un ger de treizeci şi cinci de grade sub zero.” Cele două divizii, în ciuda condiţiilor înfiorătoare şi a lipsei de muniţie, au reuşit totuşi să distrugă aproximativ şaptezeci de tancuri.
În aceeaşi dimineaţă de 26 decembrie, Paulus i-a trimis un alt mesaj lui Manstein, care începea astfel: “Pierderile sângeroase, frigul şi proviziile insuficiente au redus sever capacitatea de luptă.” El avertiza că, dacă ruşii îşi aduceau înapoi forţele care luptau împotriva diviziilor lui Hoth şi le redesfăşurau împotriva Armatei 6, “va fi imposibil să le rezistăm mult timp”.
Atunci s-a ivit o oportunitate neaşteptată. Generalul Hube, comandantul Corpului 14 tancuri, a primit ordinul să plece cu avionul din încercuire pe 28 decembrie pentru a se duce la Cartierul General al lui Manstein de la Novocerkask. Un avion urma să-l ducă apoi în Prusia Orientală pentru a primi personal din partea Führer-ului Spadele Crucii sale de Cavaler, cu Laur. Paulus i-a spus lui Schmidt să-i dea lui Hube “toate documentele necesare” cu privire la problemele Armatei 6, de la lipsa combustibilului până la cea de echipament militar. Speranţele generalilor şi ale ofiţerilor de stat-major au crescut când au aflat de vizita acestuia la Rastenburg. Hube, veteranul aspru şi ciung, era unul dintre puţinii generali pe care Führer-ul îi respecta. Ofiţerii nu puteau să creadă “că Hitler va abandona Armata 6”.
Hitler era convins, fără îndoială, că făcea totul pentru salvarea Armatei 6, dar modul său de receptare a realităţii nu se schimbase.
In acea zi, Cartierul său General a trimis un mesaj Grupului de Armate Don, promiţând că, în ciuda dificultăţilor de transport, va fi întărit cu “372 de tancuri şi tunuri de asalt”. Manstein ştia că erau iluzii deşarte.
În Stalingrad, între timp, rămăşiţele diviziilor lui Seydlitz erau în defensivă. Erau nevoite să păstreze muniţia pentru a respinge atacurile.
