să-i atragă atenţia. Era, convins că o străfulgerare ar fi fost de ajuns pentru ca mintea nenorocitului să se trezească şi omul să-şi revină în fire. Purtarea lui pe corabie, în timpul furtunii, era cea mai bună dovadă. , Inginerul nu înceta să-i vorbească cu glas tare, ca să'pătrundă şi pe calea aceasta pînă în adîncurile minţii lui. Tovarăşii săi îi veneau rînd pe rînd în ajutor. Vorbeau, de cele mai multe ori despre lucruri în legătură cu marina, lucruri care probabil că erau cele mai adînc întipărite în mintea marinarului. cîteodată, necunoscutul părea să urmărească cele ce vorbeau ei, dînd impresia că înţelege o parte din aceste discuţii. Uneori i se întipărea pe faţă o durere adîncă, dovadă că era frămîntat de o suferinţă de care nu vorbea, deşi în diferite rînd uri păru gata să rostească unele cuvinte.

Bietul om era liniştit, dar cuprins de o mare tristeţe ! Să fi fost numai aparentă liniştea lui? Oare această tristeţe era urmarea captivităţii lui ? Nu puteau şti nimic. Văzînd doar puţine obiecte şi stînd într-un spaţiu limitat, tot timpul în tovărăşia pionierilor, cu a căror prezenţă se obişnuise, fiind bine hrănit şi bine îmbrăcat, era firesc ca înfăţişarea bietului om să se schimbe. Dar întrebarea era dacă îşi dădea seama că duce o viaţă nouă ? Poate se domesticise doar ca un simplu animal ? Problema aceasta îl frămînta pe Cyrus Smith, care grozav ar fi vrut s-o dezlege fără a-şi tulbura totuşi bolnavul ! Pentru el, necunoscutul nu era decît un biet bolnav. Se întreba însă dacă va începe vreodată să se însănătoşească ?

De aceea, inginerul nu-l slăbea din ochi nici o clipă ! Aştepta parcă să surprindă prima licărire de înţelegere a sărmanului om !

Pionierii urmăreau adînc impresionaţi toate fazele tratamentului aplicat de Cyrus Smith. ÎI ajutau chiar, şi cu toţii - afară, uneori, de neîncrezătorul Pencroff - împărtăşeau speranţele lui.

După cum am spus, necunoscutul era foarte liniştit şi părea într-un fel legat de inginer, sub a cărui puternică influenţă se afla. Cyrus Smith se hotărî să-l supună unei încercări, ducîndu-l în alt mediu, şi anume în faţa oceanului, cu care fusese desigur obişnuit înainte vreme.

— Nu ţi-e teamă că pus în libertate va fugi ? întrebă Gédéon Spilett.

— Trebuie să încercăm, îi răspunse inginerul.

— Bine ! zise Pencroff. Dar să ştiţi că, atunci cînd se va vedea liber, va fugi cît îl vor ţine picioarele !

— Nu cred să facă aşa ceva, îi răspunse Cyrus Smith.

— Să încercăm, spuse Gédéon Spilett.

— Să încercăm, repetă inginerul.

Era în ziua de 30 octombrie. Naufragiatul din insula Tabor era de nouă zile prizonier în Casa de Granit. Vremea era caldă şi întreaga insula scăldată în soare.

Cyrus Smith şi Pencroff intrară în camera necunoscutului, pe care-l găsiră la fereastră, privind cerul.

— Vino, dragul meu, îi spuse inginerul.

Omul se sculă îndată, îşi aţinti ochii asupra lui şi îl urmă. Pencroff mergea după ei, aşteptînd neîncrezător rezultatele experienţei.

Cyrus Smith şi Pencroff se aşezară cu necunoscutul în ascensor, în vreme ce Nab, Harbert şi Gédéon Spilett îi aşteptau jos. Coşul coborî şi peste cîteva minute se aflau cu toţii pe plajă.

Pionierii se depărtară puţin de prizonierul lor, ca să-i dea oarecare libertate.

Omul făcu cîţiva paşi, apropiindu-se de mare; privirea îi străluci plină de însufleţire, totuşi nu căută să fugă. CI urmărea cu ochii valurile mărunte care, spărgîndu-se de ţărm, se pierdeau pe nisip.

— Aici vede doar marea, observă Gédéon Spilett, şi poate că ea nu-i inspiră dorinţa de a fugi.

— Ai dreptate, răspunse Cyrus Smith, trebuie să-l ducem pe platou, la marginea pădurii. Acolo se va dovedi dacă experienţa a fost bună sau nu.

— De altfel nu va putea fugi de acolo, observă Nab, căci podurile sînt ridicate.

— Oh! Nu pare un om pe care să-l oprească un fleac cum e pîrîul Glicerinei, zise Pencroff rîzînd,

— Să mergem, spuse Cyrus Smith, ai cărui ochi nu-l părăseau pe bolnav. Ajunşi la marginea pădurii, unde se înălţau copaci frumoşi, cu frunzişul foşnind în bătaia vîntului, necunoscutul păru să soarbă cu nesaţ mireasma lor pătrunzătoare şi un oftat lung îi umflă pieptul.

Pionierii stăteau în spatele lui, gata să-l prindă dacă ar fi încercat să fugă.

Şi într-adevăr, bietul om păru o clipă că doreşte să sară pîrîul care-l despărţea de pădure, picioarele i se încordară ca nişte arcuri... dar de îndată se trase înapoi şi se prăbuşi pe jumătate la pămînt, cu ochii plini de lacrimi !

— Ah ! strigă Cyrus Smith. Iată-te iarăşi om, de vreme ce plîngi ! 

 

CAPITOLUL XVI

O taină ce trebuie lămurită. Primele cuvinte ale necunoscutului. Doisprezece ani pe insulă. Mărturisiri. Dispariţia. încrederea lui Cyrus Smith. Moara. Prima pîine. Un act de devotament, Mîini cinstite.

 

Într-adevăr, nenorocitul plîngea ! Cine ştie ce amintiri îl străfulgeraseră ! Pionierii îl lăsară cîtva timp pe platou, depărtîndu-se puţin, ca să se simtă mai liber. Dar acesta nu se gîndea nicidecum să folosească libertatea spre a fugi, aşa că Cyrus Smith se hotărî să-l readucă la Casa de Granit.

Două zile după această întîmplare, necunoscutul începu să facă încercări să ia parte la viaţa comună. Se vedea foarte bine că aude şi înţelege totul, dar părea că se încăpăţînează să nu vorbească; într-o seară, Pencroff, care trăgea cu urechea la uşa camerii lui, îl auzi rostind:

— Nu ! Aici ! Eu ! Niciodată !

Marinarul repetă aceste cuvinte tovarăşilor săi.

— Cine ştie ce taină dureroasă ascunde ! murmură Cyrus Smith.

Necunoscutul începuse să folosească uneltele agricole şi lucra în grădina de zarzavat. Cîteodată se oprea din treabă şi părea cufundat în gînduri; potrivit sfatului inginerului, îl lăsau în pace, respectînd izolarea în care se complăcea deocamdată. Dacă unul din pionieri se apropia de el, omul'se dădea la o parte, suspinînd din adîncul pieptului !

S-ar fi putut crede că era copleşit de remuşcări, şi Gédéon Spilett nu se putu opri să facă într-o zi următoarea observaţie:

— Poate că nu vorbeşte, pentru că are lucruri prea grave de spus !

Trebuiau să aibă răbdare şi să aştepte. Altceva nu puteau face.

Cîteva zile mai tîrziu, la 3 noiembrie, necunoscutul,