Cyru's Smith, care îl observa, zări iar lacrimi picurînd din ochii săi. O milă adîncă îl împinse spre bietul om. îi cuprinse braţul, spunîndu-i:

— Ce ai, dragul meu ?

Necunoscutul încercă să-i ocolească privirea şi se depărta puţin de Cyrus Smith, care voia să-i apuce mîna.

— Priveşte-mă în faţă, prietene, rosti Cyrus Smith, cu o voce mai apăsată. îţi cer acest lucru !

Necunoscutul se uită la inginer şi păru să se supună cu totul privirii poruncitoare. Apoi încercă să fugă. Dar deodată chipul i se transfigura. Ochii-i aruncau scîntei şi cuvintele-i fluturau pe buze. Nu se mai putea opri !... În cele din urmă îşi încrucişa braţele, întrebînd cu o voce stinsă:

— Cine sînteţi ?

— Nişte naufragiaţi ca şi dumneata, răspunse inginerul, adînc mişcat. Noi te-am adus aici, printre semenii dumitale.

— Semenii mei... N-am nici un fel de semeni !

— Eşti printre prieteni.

— Prieteni !... Eu ! Prieteni ! strigă necunoscutul, ascunzîndu-şi capul în mîini... Nu... Nu e cu putinţă... Lăsaţi-mă ! Lăsaţi-mă !...

O rupse apoi la fugă. spre marginea dinspre mare a platoului şi rămase acolo nemişcat.

Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui şi le povesti cele petrecute.

— Se pare că există o taină în viaţa acestui om, spuse Gédéon Spilett, şi că nu a reintrat în rândurile oamenilor decît din cauza unor remuşcări ce-l frămîntă.

— Cine ştie ce fel de om am adus printre noi, spuse marinarul. Tainele astea...

— Le vom respecta, îi tăie vorba Cyrus Smith. Dacă a păcătuit, e destul de pedepsit, şi din partea noastră este iertat.

Timp de două ore necunoscutul stătu singur pe plajă, copleşit de amintirile trecutului său, un trecut întunecat, fără îndoială, iar pionierii, care nu-l scăpau din ochi, nu-i tulburară singurătatea.

După vreo două ceasuri, omul păru că ia o hotărîre şi se îndreptă spre Cyrus Smith. Ochii îi erau înroşiţi de lacrimile pe care le vărsase. Acum nu mai plîngea; avea însă întipărită pe faţă o mare sfiiciune. Parcă îi era frică şi ruşine totodată şi-şi ţinea capul plecat.

— Domnule, îl întrebă el pe Cyrus Smith, dumneata şi tovarăşii dumitale sînteţi englezi ?

— Nu, răspunse inginerul, sîntem americani.

— A ! exclamă necunoscutul, apoi şopti: Mai bine aşa!

— Dar dumneata, dragul meu, ce eşti ? întrebă inginerul.

— Sînt englez, răspunse el repede.

Şi, ca şi cum îi venise destul de greu să rostească aceste cuvinte, necunoscutul se depărta spre plajă, unde umblă de colo pînă colo, pradă unei grozave tulburări.

Trecînd la un moment dat pe lîngă Harbert, se opri, întrebîndu-l cu o voce stinsă:

— În ce lună sîntem ?

— În noiembrie, răspunse Harbert.

— Ce an ?

— 1866.

— Doisprezece ani ! Doisprezece ani ! strigă el. Apoi se depărta repede.

Harbert istorisi prietenilor săi cele spuse de necunoscut.

— Nenorocitul acesta, observă Gédéon Spilett, pierduse chiar şi socoteala lunilor şi anilor.

— Da ! zise Harbert. Cînd am dat de el se afla de doisprezece ani pe insulă.

— Doisprezece ani, spuse Cyrus Smith, doisprezece ani de singurătate, după cine ştie ce viaţă blestemată, pot face pe orice om să-şi piardă minţile !

— Îmi vine să cred, spuse Pencroff, că omul ăsta n-a ajuns pe insula Tabor în urma unui naufragiu, ci că a fost părăsit acolo din cauza vreunei crime.

— S-ar putea să ai dreptate, Pencroff, răspunse reporterul, şi dacă acesta e adevărul, poate că într-o bună zi acei care l-au părăsit vor veni să-l ia !

— Şi n-au să-l mai găsească ! spuse Harbert.

— Dar atunci, reluă Pencroff, ar fi poate mai bine să ne întoarcem şi...

— Dragii mei, spuse Cyrus Smith, degeaba vorbim de vreme ce nu cunoaştem adevărul. Cred că nenorocitul acesta a suferit destul şi că şi-a ispăşit din greu păcatele, oricare ar fi ele, şi că acum îl copleşeşte nevoia de a se destăinui. Să nu-l silim să vorbească ! Ne va mărturisi singur totul şi atunci vom vedea ce e de făcut. El ne va spune dacă mai are vreo speranţă sau siguranţa să fie repatriat într-o bună zi. De altfel eu mă îndoiesc...

— De ce ? întrebă reporterul.

— Dacă ar fi fost sigur că într-o bună zi va fi salvat, omul ar fi aşteptat scăparea fără să arunce documentul acela în mare. Mai curînd îmi vine să cred că a fost condamnat să se stingă acolo pe insulă, fără să-şi mai revadă semenii !

— Un singur lucru nu pot să-mi explic, zise marinarul.

— Ce anume ?

— Dacă omul acesta a fost părăsit acum doisprezece ani pe insula Tabor, este de presupus că se află de cîţiva ani în starea de sălbăticie în care l-am găsit.

— Foarte posibil, răspunse Cyrus Smith.

— Asta ar însemna că documentul a fost scris cu cîţiva ani în urmă?

— Fără îndoială... şi totuşi pare să fi fost scris de curînd !...

— De altfel, nu-mi vine să cred că i-au trebuit sticlei cîţiva ani ca să ajungă de la insula Tabor la insula Lincoln.

— N-ar fi cu neputinţă, răspunse reporterul. Se poate să fi rătăcit multă vreme în vecinătatea insulei.

— Asta nu se poate, răspunse Pencroff, — doar mai plutea încă. Şi nici măcar nu-mi vine să cred că după ce a stat cîtva timp pe ţărm s-o fi luat marea din nou. Prin locurile acelea ţărmul e plin de stînci şi s-ar fi spart cu siguranţă.

— Aşa e, murmură îngîndurat Cyrus Smith.

— Şi mai mult, — adăugă marinarul, — dacă documentul ar fi fost scris şi vîrît în sticlă acum cîţiva ani, el ar fi suferit din cauza umezelii, ori noi l-am găsit în perfectă stare.

Observaţia marinarului era foarte îndreptăţită şi toată această împrejurare era ciudată, căci documentul părea scris de curînd. Mai mult, amănuntele privind aşezarea geografică a insulei Tabor erau (late cu o preciziune care dovedea o serie de cunoştinţe pe care un simplu marinar nu le,putea avea.

— Iată încă o serie de fapte inexplicabile, spuse inginerul. Totuşi, să nu-l silim pe noul nostru tovarăş să vorbească din nou. Cînd va voi el, dragii mei, vom fi gata să-l ascultăm !

În zilele următoare, necunoscutul nu mai scoase nici un cuvînt şi nu părăsi