de loc platoul. Muncea la cîmp, fără să se odihnească şi se ţinea întotdeauna departe de ceilalţi oameni. Cînd venea ora mesei nu-i însoţea la Casa de Granit, cu toate că fusese chemat de nenumărate ori şi se mulţumea cu cîteva legume crude. Noaptea nu se folosea de camera ce i se dăduse; se culca afară, sub copaci, iar cînd era vreme rea, se ghemuia într-o scorbură dintre stînci. Părea să trăiască din nou ca pe vremea cînd se adăpostea în pădurile insulei Tabor. După multe rugăminţi zadarnice, pionierii îl lăsară în pace. Totuşi se apropia clipa în care, împins parcă fără voia lui de propria-i conştiinţă, avea să le facă mărturisiri impresionante.

La 10 noiembrie, în amurg, necunoscutul răsări pe neaşteptate înaintea pionierilor, care şedeau cu toţii pe verandă. Ochii îi străluceau ciudat şi toată făptura lui recăpătase înfăţişarea sălbatică din timpurile rele.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi văzură cu uimire cum, sub stăpînirea unei tulburări grozave, dinţii îi clănţăneau ca de friguri. Ce să fi avut ? Ii devenise oare de nesuferit vecinătatea semenilor săi ? îl apucase din nou dorul de ducă, sau reîncepea starea de abrutizare ? Nu-şi puteau închipui altceva, mai ales cînd îl auziră rostind cuvinte deslînate:

— De ce sînt aici ?... Cu ce drept m-aţi smuls de pe insula mea ?... Ce legătură poate să existe între mine şi voi ?.... Ştiţi cine sînt eu... ce-am făcut... de

ce eram acolo... singur ? Şi cine vă spune că n-am fost părăsit... că n-am fost osîndit să mor acolo ?... îmi cunoaşteţi trecutul ?... De unde ştiţi că n-am furat ?... Poate am ucis ?... Sînt poate un ticălos... o fiinţă blestemată... făcută să trăiască departe de oameni ca o fiară sălbatică... spuneţi.,, de unde ştiţi ?

Pionierii ascultau în tăcere mărturisirile pe care nenorocitul le rostea parcă fără voia lui. Cyrus Smith încercă să-l liniştească, apropiindu-se de el, dar necunoscutul se trase cîţiva paşi înapoi.

— Nu ! Nu ! strigă el. O singură întrebare... Sînt liber ?

— Eşti liber, răspunse inginerul.

— Atunci, rămîneţi sănătoşi ! strigă el şi o luă la fugă ca un nebun.

Nab, Pencroff şi Harbert se repeziră îndată spre marginea pădurii... dar se întoarseră singuri.

— Lăsaţi-l în pace, spuse Cyrus Smith.

— Nu se va mai întoarce niciodată... strigă Pencroff.

— Ba da, răspunse inginerul.

Trecură mai multe zile, totuşi Cyrus Smith era sigur că nenorocitul se va întoarce, mai devreme sau mai tîrziu.

— Sînt ultimele răbufniri ale acestei firi aspre, spunea inginerul, el a cunoscut remuşcarea şi de acum înainte singurătatea îl va îngrozi.

Între timp muncile de tot felul îşi urmau cursul atît pe platoul Grande-Vue, cît şi la stînă, unde Cyrus Smith avea de gînd să clădească o fermă. Seminţele aduse de Harbert din insula Tabor fuseseră semănate cu grijă. Platoul devenise o întinsă grădină de zarzavat, bine întreţinută şi care le dădea mult de lucru. Mereu aveau de făcut ceva la ea. Pe măsură ce se înmulţeau zarzavaturile, straturile deveneau şi ele adevărate lanuri, care înlocuiau păşunile. Dar fîneţele creşteau din belşug în restul insulei, aşa că onaggaşii îşi aveau şi pe viitor hrana asigurată. De altfel, fîneţele nu puteau fi primejduite de maimuţe sau de alte jivine, aşa că pionierii socotiră că este mai prevăzător să concentreze pe platou, la adăpostul brîului adînc de ape, toate culturile de zarzavat.

În ziua de 15 noiembrie culeseră a treia recoltă de grîu, care dădu patru mii de baniţe, adică peste cinci sute de milioane de boabe de grîu ! Colonia avea acum grîu din belşug. Păstrînd o duzină de baniţe pentru semănat, recolta anuală era asigurată şi le rămînea grîu destul pentru hrana lor şi a vitelor.

După strîngerea recoltei, a doua jumătate a lunii noiembrie fu hărăzită lucrărilor de panificaţie.

Într-adevăr, aveau grîu, dar nu făină, aşa că erau nevoiţi să facă o moară. Inginerul ar fi putut folosi în acest scop a doua cădere de apă de pe cursul fiului Mercy, deoarece, cum se ştie, prima slujea pentru a pune în funcţiune piua cu care făceau pîslă. După multe discuţii, hotărîră să ridice o moară de vînt pe platoul Grande-Vue, unde ar fi expusă tot anul vînturilor din larg.

— Unde mai pui, observă Pencroff, că o moară de vînt înveseleşte priveliştea.

Se apucară de lucru, alegînd lemn potrivit pentru scheletul şi mecanismul morii. În partea de nord a lacului găsiră nişte bolovani mari de gresie, din care îşi făcură pietrele de moară, iar aripile fură croite din interminabilul înveliş al balonului.

Cyrus Smith întocmi planul morii, pe care hotărîră s-o aşeze lîngă lac, în dreapta crescătoriei, de păsări, întreg mecanismul era prins pe un ax puternic, ce era fixat într-o schelărie solidă, astfel că moara putea lucra, din orice parte ar fi bătut vîntul.

Lucrul mergea repede, căci Nab şi Pencroff deveniseră nişte dulgheri îndemînatici şi n-aveau decît să execute întocmai planurile trasate. în curînd, un fel de cuşcă cilindrică, cu un acoperiş ascuţit, ca o gheretă, se ridică lîngă lac. Cele patru braţe ale aripilor fură bine înţepenite în pivotul central şi fixate cu nişte drugi de fier. Cît despre diferitele părţi ale mecanismului interior al morii, ele nu erau greu de făcut. Lucrară pe rînd: o cutie în care aşezară pietrele morii — una fixă şi alta mobilă — apoi construiră scocul din care grîul se scurgea pe pietre, grătarul mobil, care, mişcîndu-se cu un ţăcănit neîntrerupt, potriveşte scurgerea grăunţelor, şi sita cea deasă, care cerne făina, oprind pleava. Uneltele erau bune şi lucrarea nu prea grea, căci mecanismul unei mori este destul de simplu. Toţi luară parte la construirea ei, aşa că în ziua de 1 decembrie moara era gata.

Ca întotdeauna, Pencroff era încîntat de opera lui, găsind-o desăvîrşită.

— Ne mai trebuie un vînt bun, spuse el, şi să vedeţi ce frumos vom măcina prima noastră recoltă !

— De un vînt bun este nevoie, răspunse inginerul, dar nu de un vînt prea puternic, Pencroff.

— Nu-i nimic ! Moara noastră se va învîrti mai repede.

— Nu trebuie să se învîrtească mai repede, răspunse Cyrus Smith. Trebuie să cunoaştem viteza vîntului pe secundă, pentru că se