ştie din experienţă că moara funcţionează cel mai bine atunci cînd aripile ei se învîrtesc de atîtea ori pe minut cît face de şase ori viteza vîntului pe secundă. Prin urmare n-avem nevoie de un vînt prea puternic, căci aripile s-ar învîrti prea iute.

— Se nimereşte de minune, strigă Harbert. Tocmai acum suflă o briză plăcută, aşa cum ne trebuie nouă .

Porniră moara de îndată, căci se grăbeau să guste din prima pîine făcută pe insula Lincoln. Măcinară în dimineaţa aceea trei baniţe de grîu şi a doua zi la prînz pe masa Casei de Granit se răsfăţa o jimblă, puţin cam necrescută, totuşi minunată. Nu e greu de închipuit cu cîtă plăcere mîncară pionierii noştri din ea !

Necunoscutul nu se mai arătase. De mai multe ori, Gédéon Spilett şi Harbert cercetară pădurea din vecinătatea Casei de Granit, fără să-l întîlnească şi fără să-i găsească urma. Erau destul de neliniştiţi de această absenţă prelungită. Desigur că fostul locuitor al insulei Tabor avea cu ce să-şi ţină zilele în pădurile bogate în vînat ale Far-West-ului. Dar nu era oare în primejdie să-şi reia vechile sale obiceiuri şi să devină iarăşi un sălbatic sperios ? Totuşi Cyrus Smith nu înceta să susţină că fugarul se va întoarce.

— Da, se va întoarce ! repeta el, stăpînit de o încredere pe care tovarăşii lui nu o împărtăşeau. Pe insula Tabor se ştia singur. Aici, dimpotrivă, se ştie aşteptat. De vreme ce bietul om ne-a şi povestit în parte viaţa lui, sînt sigur că se va întoarce să ne spună totul şi în ziua aceea va fi al nostru !

Mersul întîmplărilor avea să dea dreptate lui Cyrus Smith.

La 3 decembrie, Harbert plecase de pe platoul Grande-Vue şi pescuia pe malul sudic al lacului. Era neînarmat, pentru că fiarele sălbatice nu se arătaseră pînă atunci prin partea aceea a insulei.

În timpul acesta, Pencroff şi Nab erau ocupaţi în curtea de păsări,, iar Cyrus Smith şi reporterul se aflau la Cămin, unde preparau sodă, deoarece li se terminase săpunul.

Pe neaşteptate, izbucniră nişte ţipete:

— Ajutor ! Ajutor !

Cyrus Smith şi reporterul fiind departe, nu auziră nimic, însă Pencroff şi Nab părăsiră în grabă curtea de păsări, repezindu-se spre lac.

Dar fură depăşiţi de tovarăşul lor necunoscut, a cărui prezenţă prin apropiere n-o bănuise nimeni şi care sări peste pîrîul Glicerinei, ce despărţea platoul de pădure, ajungînd astfel primul pe malul opus.

Acolo, Harbert se afla în faţa unui jaguar uriaş, asemănător cu acela care fusese ucis pe promontoriul Reptilei. Luat pe neaşteptate, băiatul se lipise de un copac, iar fiara ghemuită la pămînt era gata să se năpustească asupra lui... Necunoscutul, înarmat doar cu un cuţit, se repezi la primejdiosul animal, care se întoarse să facă faţă noului duşman.

Lupta fu scurtă. Omul dădu dovadă de o putere şi de o îndemînare neobişnuită. El apucă fiara de, gît, ţinînd-o cu o mînă puternică, asemenea unui cleşte şi, fără să-i pese de ghearele ce-i sfîşiau carnea, îi înfipse cu cealaltă cuţitul în inimă.

Jaguarul se prăbuşi. Necunoscutul împinse cu piciorul leşul şi, în clipa în care pionierii ajungeau la locul de luptă, se pregătea s-o ia la fugă. Harbert se agăţă însă de el şi strigă:

— Nu ! Nu ! N-ai să pleci !

Cyrus Srhith se îndreptă spre fugar, care, zărindu-l, se încruntă. Haina-i era sfîşiată, iar din umăr i se prelingea sînge, fără ca el să ţină seamă de acest lucru.

— Prietene, îi spuse Cyrus Srhith, îţi sîntem foarte recunoscători. Ţi-ai primejduit viata, ca să ne scapi băiatul !

— Viaţa mea ! şopti necunoscutul. Ce preţ are ea ? Ce valorează ea ? Nici cît negru sub unghie !

— Eşti rănit ?

— N-are nici o importanţă.

— Vrei să-mi dai mîna ?

Şi, fiindcă Harbert încercă să prindă mîna care îl scăpase, necunoscutul îşi încrucişa braţele pe piept, îşi umflă pieptul, iar privirea i se întunecă. Li se păru că vrea din nou să fugă; dar el le vorbi cu o voce răstită, stăpînindu-se cu greu:

— Cine sînteţi voi ? Şi ce vreţi de la mine ? Pentru prima oară dorea să afle povestea pionierilor. Poate că după ce o va auzi va vorbi şi el ?

În cîteva cuvinte, Cyrus Smith istorisi tot ce li se întîmplase din clipa plecării lor din Richmond, felul cum se descurcaseră şi cum îşi duceau viaţa acum.

Necunoscutul ascultă cu mare atenţie.

Apoi, inginerul îi spuse cine erau ei, Gédéon Spilett, Pencroff, Harbert, Nab şi el însuşi. îi mai povesti că cea mai mare bucurie a lor, de cînd se aflau pe insula Lincoln, au simţit-o în clipa cînd s-au întors din insula Tabor, aducînd printre ei un nou tovarăş:

Auzind acestea, necunoscutul plecă ochii în pămînt. Părea foarte ruşinat.

— Acum, cînd ne cunoşti pe toţi, adăugă Cyrus Srnith, vrei să dai mîna cu noi ?

— Nu, murmură necunoscutul, cu voce stinsă, nu ! Voi sînteţi oameni cinstiţi ! Eu însă...

 

CAPITOLUL XVII

Mereu singur. O cerere a necunoscutului. Ferma de la stînă. Cu doisprezece ani în urmă ! Contramaistrul de pe Britania. Părăsit pe insula Tabor. Cyrus Smith îi strînge mîna. Taina documentului.

 

Ultimele cuvinte ale necunoscutului adevereau bănuielile pionierilor. Trecutul acestui om era întunecat de un păcat, ispăşit poate în ochii oamenilor, dar pe care conştiinţa lui nu-l iertase încă. Se vedea însă că vinovatul avea remuşcări: se căia şi nu se socotea vrednic să dea mîna cu oamenii cinstiţi. Totuşi, după întîmplarea cu jaguarul, el nu se mai întoarse în pădure, dar nici nu veni în Casa de Granit.

Ce taină ascundea viaţa lui ? Oare va vorbi vreodată despre aceasta ? Nu le rămînea decît să aştepte. Pînă una alta, locuitorii insulei Lincoln hotărîră să nu-l mai întrebe nimic şi să trăiască laolaltă, ca şi cînd n-ar fi existat nici o bănuială împotriva lui.

Cîteva zile, viaţa comună îşi urmă cursul obişnuit. Cyrus Smith şi Gédéon Spilett deveniseră pentru un timp chimişti, lucrau împreună şi reporterul nu-l părăsea pe inginer decît atunci cînd se ducea la vînătoare cu Harbert, socotind că nu era prudent să mai lase băiatul să cutreiere pădurea singur. Nab şi Pencroff