Necunoscutul muncea singur mai la o parte. îşi reluase viaţa dinainte, nu venea la masă, dormea pe platou sub copaci şi nu se apropia niciodată de cei din jurul lui. Tovărăşia acelora care îl scăpaseră părea să-i fie nesuferită.

— Atunci, spuse Pencroff, de ce-a cerut ajutorul semenilor lui ? De ce-a aruncat documentul acela în apă ?

— Ne va răspunde singur cînd va veni vremea, răspunse Cyrus Smith.

— Şi cînd va veni vremea aceea ?

— Poate mai curînd decît crezi, Pencroff.

Într-adevăr, ziua mărturisirilor se apropia.

La 10 decembrie, o săptămînă după întoarcerea la Casa de Granit, necunoscutul se apropie de Cyrus Smith şi îi spuse cu o voce liniştită şi cu un aer sfios:

— Domnule, aş dori să vă rog ceva.

— Vorbeşte, îi spuse inginerul, dar înainte de toate aş vrea să-ţi spun ceva.

La aceste cuvinte, omul roşi, părînd că vrea să se retragă. Cyrus Smith înţelegea ce se petrece în sufletul vinovatului, care se temea să nu se vorbească despre trecutul lui.

Îl apucă de mînă, spunîndu-i:

— Prietene, vreau să ştii că noi sîntem tovarăşii dumitale şi prietenii dumitale. Acuma te ascult.

Necunoscutul duse mîna la ochi. Tremura şi cîteva minute nu fu în stare să scoată un cuvînt.

— Domnule, spuse el în sfîrşit, am venit cu o mare rugăminte la dumneavoastră.

— Anume ?

— Aveţi la patru sau cinci mile de aici, la poalele muntelui, o stînă, unde ţineţi vitele dumneavoastră. Animalele acelea au nevoie de îngrijire. Îmi daţi voie să trăiesc acolo, în mijlocul lor ?

Cyrus Smith îl privi cu milă şi adîncă înţelegere. Apoi îi spuse:

— Dragul meu, la stînă sînt numai staule, care nu sînt prea bune nici pentru vite...

— Sînt destul de bune pentru mine, domnule.

— Prietene, urmă Cyrus Smith, vei face aşa cum vei voi; dacă-ţi place să trăieşti la stînă, fie, să ştii însă că vei fi întotdeauna binevenit la Casa de Granit. De asemenea, vom face tot ce ne este cu putinţă ca să te simţi bine şi acolo.

— Oricum va fi, cred că-mi va fi bine.

— Prietene, îi răspunse inginerul, apăsînd asupra acestui cuvînt, în privinţa asta noi ştim mai bine ce avem de făcut !

— Mulţumesc, domnule, răspunse necunoscutul, depărtîndu-se.

Inginerul împărtăşi tovarăşilor săi această cerere şi hotărîră cu toţii să clădească la stînă o casă de lemn, cît se poate de confortabilă.

În aceeaşi zi, pionierii se duseră la stînă cu toate uneltele necesare şi peste o săptămînă casa, aşezată la vreo douăzeci de picioare de staule, era gata să-şi primească oaspetele, care putea veghea de acolo cu uşurinţă asupra turmei de mufloni, ce număra peste optzeci de capete. Avea şi mobilă: un pat, o masă, o bancă, un dulap şi, în afară de acestea, arme, muniţii şi unelte.

Necunoscutul nici nu se dusese să-şi vadă noua locuinţă. El îi lăsă pe pionieri să procedeze cum credeau ei de cuviinţă, iar în timpul acesta îşi isprăvi munca pe platou. Mulţumită lui, pămîntul era gata pregătit pentru însămînţări, care se puteau face de îndată ce timpul era potrivit.

În ziua de 20 noiembrie, locuinţa de la stînă era terminată. Inginerul îşi înştiinţa prietenul că totul era gata şi îl aşteaptă şi acesta le aduse la cunoştinţă că are de gînd să doarmă acolo chiar în noaptea aceea.

În aceeaşi seară, pionierii se aflau cu toţii în Casa de Granit. Era ora opt, ora la care tovarăşul lor trebuia să plece. Ca să nu-l tulbure, îl lăsaseră singur şi se întorseseră în casă.

Stăteau de vorbă în sala cea mare, cînd deodată cineva bătu uşor în uşă. Intrînd, necunoscutul le spuse fără nici un fel de introducere:

— Domnilor, înainte de a pleca, e bine să-mi cunoaşteţi trecutul. Iată-l:

Cuvintele acestea mişcară adînc pe Cyrus Smith şi pe tovarăşii lui.

Inginerul se sculă în picioare:

— Nu-ţi cerem nimic, dragul meu, spuse el. E dreptul dumitale să-l păstrezi în tăcere...

— Datoria mea este sa vorbesc.

— Atunci, ia loc, te rog.

— Voi sta în picioare.

— Te ascultăm, răspunse Cyrus Smith.

Necunoscutul se trase într-un loc mai întunecat al sălii. Stătea cu capul descoperit, cu braţele încrucişate pe piept, iar vocea lui era sugrumată, vorbind ca un om care face eforturi să vorbească. Povesti apoi, ascultat de toţi cei de faţă, care nu-l întrerupseră nici măcar o singură dată.

— În ziua de 20 noiembrie 1857, un yacht de plăcere, purtînd numele de Duncan şi care aparţinea lordului Glenarvan, ancoră la capul Bernouilli, pe coasta apuseană a Australiei. Pe bordul yachtului se aflau lordul Glenarvan cu soţia, un maior din armata, engleză, un geograf francez, o fată tînără şi un băiat. Aceştia din urmă erau copiii căpitanului Grant, al cărui vas, Britania, pierise cu un an înainte. Duncan-ul era condus de căpitanul John Mangles, care avea sub comanda lui un echipaj de cincisprezece oameni.

Iată de ce se afla yachtul în apele Australiei:

Cu şase luni în urmă, Duncan-ul găsise în marea Irlandei o sticlă, în care se afla un document scris, în limbile engleză, germană şi franceză. Din acest document reieşea că mai există trei supravieţuitori de pe Britania, că aceşti supravieţuitori sînt căpitanul Grant şi doi oameni ai echipajului şi că ei s-ar afla într-un ţinut a cărui latitudine era însemnată în document, dar a cărui longitudine fusese ştearsă de apele mării şi nu se mai putea citi.

Latitudinea era de 37°11' australă. Longitudinea fiind necunoscută, oricine călătorea de-a lungul paralelei de treizeci şi şapte de grade trebuia să dea cu siguranţă de ţinutul în care se afla căpitanul Grant şi tovarăşii săi.

Deoarece amiralitatea engleză şovăia să întreprindă asemenea cercetări, lordul Glenarvan hotărî să facă totul pentru a da de urma căpitanului. Se puse deci în legătură cu Mary şi Robert Grant. Yachtul Duncan fu pregătit pentru o călătorie lungă, în care se hotărîseră să plece atît copiii căpitanului, cît şi familia lordului, şi părăsind oraşul Glasgow, trecu Atlanticul, străbătu strîmtoarea Magellan şi, plutind în Pacific, ajunse pînă în Patagonia, unde se presupunea că se află căpitanul Grant, căzut în miinile indigenilor.

Călătorii debarcară pe coasta apuseană a Patagoniei, iar vasul îşi urmă