de promenadă pe masă încât plesneşte în două. Turbat de furie, azvârle bucăţile cât colo. Am trecut şi-am aruncat o privire în haznaua aia rusească şi acum vreau să ştiu unde ne-ai ascuns aurul! Ai face bine să-mi spui acum, mai înainte ca Sally să ajungă. Nu prea are timp să trăncănească prea mult cu tine. N-o să spună decât "aur", şi dacă tu zici că nu-i, eşti mort. Unde-i aurul? repetă el urlând şi împroşcând totul cu scuipat.

– Dă-mi voie să strecor şi eu o vorbă, zâmbeşte Porta amical. Tocmai asta încerc să-ţi povestesc! (Mai muşcă o dată din cârnat şi-şi clăteşte gura cu şliboviţă.) Aurul! Într-adevăr! A fost o întâmplare foarte tristă. S-a dus! A fost înghiţit!

– Înghiţit? se holbează Wolf. Cine mama-dracului haleşte aur?

– Pământul, surâde Porta. Pământul ne-a mâncat aurul! L-a înghiţit, cu tot cu camion. Şi împreună cu şoferi şi cu camarazi de-ai noştri. Bolboroseşte ca o scurgere înfundată şi desface braţele în aşa fel încât Wolf să priceapă cum a dispărut aurul în pământ.

– Înţeleg, spune Wolf. S-a scufundat! Nu mai spune! Mă crezi dobitoc? Eşti un derbedeu mincinos şi placa asta pe care-o depeni ai învăţat-o pe de rost. Doamne, aşa ceva n-am mai pomenit! Să halească pământul tot aurul. Că veni vorba, nu cumva eşti tu ăla care a scris "O mie şi una de nopţi"? O poveste mai autentică nu ţi-a trecut prin cap?

Porta îşi desface braţele resemnat.

– Nici eu n-am ştiut că pământul înghite aur, recunoaşte el cu tristeţe. Dar aşa face. Am văzut cu ochii mei, şi n-a înghiţit numai aurul, ci şi trei tancuri, patru camioane şi două sănii cu motor în aceeaşi îmbucătură. La desert a luat treizeci şi doi de oameni şi-o cazarmă întreagă OGPU. Dacă pe mine nu mă crezi, întreabă-i pe ceilalţi!

– Că şi am pe cine întreba, ţipă Wolf, pierzându-şi stăpânirea de sine. Ăia-s nişte mincinoşi mai mari decât tine! Mai bine mi-aş întreba câinii şi m-aş mulţumi cu un "hau-hau!" drept răspuns. Dar ascultă, băi corcitură de mâţă vagaboandă, dacă nu-mi spui unde-i ascuns aurul o să-ţi smulg limba şi-o să-ţi bumbăcesc fuduliile până ce-o să ţi se urce la creier. (Devine din ce în ce mai furios, îşi mototoleşte boneta preferată de mătase şi-o sfâşie cu dinţii. Vorbele îi zboară din gură ca nişte gloanţe. Când Porta muşcă iarăşi din cârnat, i-l smulge din mână şi-l azvârle de perete.) Te crezi într-o crâşmă? zbiară el. După un timp i se taie răsuflarea şi din pricina răguşelii e nevoit să se oprească.

– Ai terminat? întreabă Porta calm, ridicând cârnatul de pe jos. Atunci dă-mi voie să-ţi explic. Şi dacă vrei să spurci pe careva cu limba ta veninoasă, atunci descarcă-te pe Luftwaffe. Au bombardat unde nu trebuie! E o minune cum de-am scăpat cu viaţă, dar bineînţeles că puţin îţi pasă ţie de asta!

– Aici ai nimerit-o! mârâie Wolf, scrâşnind din dinţi.

– Îmi închipuiam eu! face Porta apatic, trântind o bucată imensă de cârnat pe-o felie de pâine.

– Vrei şi niţică otravă pentru şobolani ca să pui pe pâine? întreabă Wolf, sarcastic.

– Nu, mulţam'. Mai bine dulceaţă, dacă ai, zâmbeşte Porta, ingrat, rânind cu cârnatul printr-un borcan cu gem de coacăze roşii. Ai auzit vreodată de nişte chestii de le zice "pungi cu nămol"?

– Niciodată, spune Wolf. Se uită tâmp la Porta, ale cărui fălci lucrează la viteză maximă pentru a nu-i sta în gât sandviciul pe care şi l-a confecţionat.

– Pungile cu nămol, explică Porta - gesticulând cu mâna în care ţine sandviciul şi stropind cu gem de coacăze uniforma lui Wolf croită pe comandă -, sunt formate din silicon, nisip şi o grămadă de alte rahaturi, închise în bule de noroi care au o pojghiţă rezistentă, dar care înăuntru sunt pline cu şuvoaie întregi de apă. Atâta vreme cât nu le faci nimic, n-au nici pe dracu, dar la anumite zgândăreli, cum ar fi bombele aruncate de germani cretini, se iscă iadul pe pământ. Când pereţii bulelor de noroi se sparg, totul se transformă într-un potop mocirlos. Cu cât e zbuciumat mai tare, cu atât mai urâtă devine problema. Întreaga suprafaţă a pământului se pune în mişcare şi totul e absorbit până în iad. Copaci, oameni, maşini, tancuri şi aur! Află de la mine c-a fost o experienţă extrem de neplăcută, te asigur.

– Aş fi vrut să fie de o mie de ori mai rău, tună Wolf cu năduf, făcându-şi un sandvici cu zahăr. N-ai putut feri în vreun fel aurul nostru? Aşa o valoare n-o laşi să-ţi alunece printre degete! Trag nădejde pentru tine să-l poţi face şi pe Sally să creadă povestea ta de groază. Altminteri, ţi se poate întâmpla ceva extrem de neplăcut.

Sally soseşte a doua zi. Are atât de puţin timp la dispoziţie încât se lasă purtat de la aeroport într-un Fieseler Storch care poate ateriză pe bulevardul larg.

– Am auzit că pui ceva la cale! urlă el de îndată ce dă cu ochii de Porta, încă de la mare distanţă. Dar nu cred că-i adevărat. Nu eşti chiar atât de idiot.

– Las-o moartă! răspunde Porta, cu un zâmbet dezarmant, aţintind arătătorul spre el.

– Ia s-aud! Ce s-a-ntâmplat? Unde-i aurul? pretinde Sally. Nu dau doi bani pe poveştile tale de rahat după Fraţii Grimm şi te anunţ că am adus cu mine de la Berlin trei experţi în. interogatorii! După ce vă vor trata niţel pe tine şi pe amicii tăi, o să mărturisiţi că voi l-aţi bătut în cuie pe cruce pe Isus şi că aţi înfipt în el o lance, că în loc de vodcă i-aţi dat să bea oţet, ca nişte porci ce sunteţi. Scârboasă treabă!

Ocărându-se în gura mare, pătrund în sanctuarul lui Wolf. Sunt atât de agitaţi încât aproape că se iau la bătaie în clipa în care rămân înţepeniţi în uşă, încercând să treacă toţi trei deodată.

Sally umblă încolo şi-ncoace, spumegând de furie. Împinge rânjind pistolul său imens în faţa centurii şi-i deschide tocul. Îşi schimbă expresia dintr-una furioasă într-una de adâncă îngrijorare părintească, şi invers. Rânjeşte cabalin şi se apleacă spre Porta confidenţial.

– Cred că minţi! Şi ştii ce mai cred?

– Nu-s cititor de gânduri! zice Porta.

– Gura! Eu vorbesc!