criminal pe care îl urmăreşte. Apoi eu am justiţia mea, josnică şi înaltă, fără amânare şi fără apel, care condamnă sau care absolvă şi căreia nimeni nu i se poate împotrivi. O, dacă aţi fi gustat viaţa mea, n-aţi mai vrea alta şi nu v-aţi mai înapoia niciodată în lume, afară doar de cazul când ar trebui să realizaţi cine ştie ce proiect mare!

— De exemplu, o răzbunare! spuse Franz.

Necunoscutul fixă asupra tânărului una din acele priviri care se adâncesc în străfundul inimii şi minţii.

— De ce o răzbunare? întrebă el.

— Pentru că, reluă Franz, îmi faceţi impresia unui om care, persecutat de societate, are de lichidat cu ea o socoteală cumplită.

— Ei bine, vă înşelaţi, glăsui Simbad râzând, ― râsul lui ciudat care îi arăta dinţii albi, ascuţiţi; aşa cum mă vedeţi, cu sunt un fel de filantrop şi poate că, într-o zi, voi veni la Paris să fac concurenţă domnului Appert şi omului cu Mica Mantie Albastră.

— Şi veţi face călătoria aceasta pentru întâia oară?

— O, da. Vi se pare cam curios, nu-i aşa? Vă asigur însă că nu sunt eu de vină dacă am întârziat atâta, într-o zi sau într-alta lucrul se va întâmpla.

— Şi credeţi că veţi face călătoria curând?

— Nu ştiu încă, depinde de anumite împrejurări supuse unor combinaţii nesigure.

— Aş vrea să fiu acolo când veţi veni; voi căuta să vă răsplătesc, pe cât îmi va sta în putinţă, ospitalitatea pe care mi-o dăruiţi aşa de larg la Monte-Cristo.

— Aş accepta oferta dumneavoastră cu multă plăcere, declară amfitrionul; din păcate însă, dacă vin, voi veni poate incognito.

Între timp, ospăţul înainta şi părea servit doar pentru Franz; căci necunoscutul abia se atinsese de una sau două din bucatele splendidului festin ce-i oferise şi căruia musafirul neaşteptat îi acorda o cinste foarte mare.

În sfârşit, Ali aduse desertul sau, mai bine zis, luă coşurile din mâinile statuilor şi le puse pe masă.

Aşeză între ambele coşuri o cupă mică de argint, acoperită cu un capac din acelaşi metal.

Respectul cu care Ali adusese cupa aţâţă curiozitatea lui Franz. Săltă capacul şi văzu o pastă verzuie, care semăna cu o dulceaţă divină, dar care îi era absolut necunoscută.

Puse la loc capacul, tot aşa de neştiutor asupra conţinutului cupei ca şi înainte de a-l fi ridicat, şi, îndreptându-şi ochii asupra amfitrionului, îl văzu zâmbind.

— Nu-i aşa că nu puteţi să ghiciţi, îi spuse acesta, ce fel de aliment conţine micul vas şi că el va intrigă?

— Mărturisesc.

— Ei bine, dulceaţa aceasta verzuie nu e nici mai mult nici mai puţin decât ambrozia pe care Hébè o servea la masa lui Jupiter.

— Desigur însă, glăsui Franz, că, trecând prin mâna oamenilor, ambrozia şi-a pierdut numele ceresc luând unul omenesc. Cum se numeşte în limbaj de rând ingredientul acesta pentru care, de altminteri, nu simt o atracţie deosebită?

— Tocmai faptul acesta trădează originea noastră materială, exclamă Simbad; de multe ori noi trecem astfel pe lângă fericire, fără s-o vedem, fără s-o privim, sau, dacă am văzut-o şi privit-o, fără s-o recunoaştem. Dumneavoastră sunteţi un om pozitiv şi aurul e zeul dumneavoastră, gustaţi de aici, iar minele din Peru, Guzarat şi Golonda vi se vor deschide. Sunteţi un om cu imaginaţie, sunteţi poet; gustaţi de aici şi barierele posibilului au să dispară, vi se vor deschide câmpiile infinitului, vă veţi plimba cu inima şi cu spiritul descătuşate, în domeniul fără de margini al reveriei. Sunteţi ambiţios, alergaţi după măreţiile pământului; gustaţi de aici şi într-un ceas veţi fi rege, nu regele unui mic regat, tăinuit în vreun colţ al Europei, ca Franţa, Spania sau Anglia, ci regele lumii, regele universului, regele creaţiunii.

Tronul dumneavoastră va fi înălţat pe muntele unde Satan l-a dus pe Iisus; şi, fără a avea nevoie să-i aduceţi omagii, fără să fiţi silit a-i săruta gheara, veţi fi suveranul stăpân pe toate regatele pământului. Spuneţi, nu e ispititor ceea ce vă ofer şi nu e un lucru foarte uşor? Priviţi!

Spunând aceasta, descoperi la rându-i cupa de argint, care conţinea substanţa atât de lăudată, luă o linguriţă din dulceaţa magică, o duse la gură şi o savură pe îndelete cu ochii închişi pe jumătate şi cu capul pe spate.

Franz îi lăsă răgazul să guste minunea preferată apoi, când văzu că şi-a mai revenit:

— În definitiv, întrebă el, ce este lucrul acesta aşa de preţios?

— Aţi auzit despre Bătrânul de pe Munte, cel care a vrut să-l asasineze pe Filip-August?

— Fără îndoială.

— Ei bine, ştiţi că el domnea peste o vale bogată, care domina muntele de unde îşi luase numele pitoresc. În valea aceasta erau grădini minunate, plantate de Hassen-ben-Sabah, iar în grădinile acestea se aflau pavilioane izolate. El îşi poftea aleşii în pavilioane şi le dădea să mănânce ― spune Marco-Polo ― o anume buruiană care îi transporta în rai, printre plante veşnic înflorite, printre fructe întotdeauna coapte şi femei totdeauna virgine. Dar ceea ce tinerii arhifericiţi luau drept realitate, era vis; însă un vis aşa de plăcut, de îmbătător şi voluptuos, încât se vindeau cu trup şi suflet celui ce li-l dăruise şi, supunându-se ordinelor lui ca unor ordine ale lui Dumnezeu, se duceau să lovească la capătul lumii victima arătată, murind în chinuri fără să se plângă, cu singura idee că moartea pe care o îndurau nu era decât o trecere spre viaţa de încântări pe care o gustaseră, graţie buruienii sfinte servită în faţa dumneavoastră.

— În cazul acesta, exclamă Franz, e vorba de haşiş. Da, cunosc haşişul, cel puţin după nume.

— Aţi ghicit, nobile Aladin, e haşiş, cel mai bun şi mai curat haşiş care se face la Alexandria, haşişul lui Abugor, omul unic, omul căruia ar trebui să i se înalţe un palat cu inscripţia: Negustorului de fericire, ― lumea recunoscătoare.

— Ştiţi că simt nevoia să-mi dau seama singur de adevărul sau de exagerarea laudelor dumneavoastră? glăsui Franz.

— Daţi-vă seama singur, dar să nu vă opriţi la prima experienţă; că în orice lucru, simţurile trebuiesc obişnuite cu o impresie nouă, blândă sau violentă, tristă sau voioasă. Natura dă o luptă împotriva substanţei divine, natura care nu e făcută