fără întârziere antipatică. Nu are nici un miros, arată cam nemâncată, are un fel de-a merge destul de înfumurat, firişoarele de pe labe par să nu mai fi fost linse de cel puţin două zile ― ce mai, nu e deloc plăcută la vedere.

Cine mai e şi asta? le întreabă 103 pe libărcile din jur, ce-i pândesc, pline de interes, reacţia.

Cineva care a ţinut în mod special să te întâlnească, i se răspunde.

103 îşi pune tot felul de întrebări. De ce a vrut furnica asta să se întâlnească cu ea, iar acum nu-i spune nimic? 103 vrea s-o încerce: se preface că îşi clatină capul, apoi cască deodată larg mandibulele, desfăcându-le în poziţie de intimidare. Oare cealaltă se va supune sau va primi provocarea? Abia a apucat să-şi pună mandibula în poziţie de luptă, că cealaltă şi-a şi scos şi ea la iveală cele două săbii labiale.

Cine eşti?

Nici un răspuns. Cealaltă doar şi-a ridicat antenele.

Ce faci aici? Eşti din cruciadă?

Va trebui din nou să se bată.

103 încearcă o intimidare mai puternică, răsturnându-şi abdomenul sub torace, punându-l în poziţie de tragere apropiată. Cealaltă nu are cum să ştie că rezerva sa de acid este consumată.

Furnica din faţa ei reacţionează identic. Cele două reprezentante ale civilizaţiei myrmicine se ţin reciproc la respect, spre marea curiozitate a libărcilor. 103 înţelege acum mai bine proba. Libărcile vor să asiste la un duel între furnici, iar învingătoarea va fi admisă în tribul lor.

Lui 103 nu-i place să omoare furnici, dar ştie că misiunea ei este mai importantă. O libarcă a acceptat să-i ţină coconul pe durata probei. Şi, pe deasupra, individul din faţa ei i se pare din ce în ce mai dubios. Cine mai e şi îngâmfata asta care nu vorbeşte şi care nici măcar nu a recunoscut-o pe 103, prima furnica ce a atins marginea lumii?

Sunt 103 683!

Cealaltă îşi înalţă din nou antenele, dar nu răspunde nici acum. Amândouă rămân în poziţie de tragere.

Doar n-o să tragem una într-alta, emite 103, zicându-şi că adversara ei are, cu siguranţă, punga de acid plină.

Cercetându-şi corpul, luptătoarea simte că ia mai rămas o ultimă picătură pe fundul pungii. Dacă trage repede, s-ar putea să beneficieze de avantajul surprizei.

103 îşi proiectează picătura eu toată puterea muşchilor abdominali.

Dar, printr-o pură coincidenţă, cealaltă trage exact în aceeaşi clipă, astfel încât cele două picături se anihilează reciproc şi cad cu încetinitorul. (Cu încetinitorul? Nu s-a mai văzut niciodată ca lichidele să alunece pe aer, dar furnica nu dă atenţie fenomenului.) 103 atacă cu mandibulele desfăcute şi se ciocneşte de ceva tare. Vârful mandibulelor adversarului lovesc cu o precizie maximă vârful propriilor sale mandibule!

103 chibzuieşte. Duşmanul ei pare iute, neînduplecat şi ştie să anticipeze loviturile până într-atât încât să le blocheze în clipa şi locul exact în care intenţionează ea să le trimită.

În aceste condiţii, o confruntare nu este deloc de dorit.

Furnica se întoarce spre libărci şi le anunţă că refuză să se lupte cu această furnică, dat fiind că este o roşcată ca şi ea.

Va trebui să ne acceptaţi pe amândouă sau să nu ne acceptaţi pe nici una.

Libărcile nu par surprinse de vorbele ei şi se mulţumesc să-i spună că a trecut proba. 103 nu înţelege nimic, aşa că libărcile îi explică. În realitate, nu exista nici un adversar şi nu avusese nici un duşman de înfruntat. Interlocutoarea ei nu fusese alta decât ea însăşi.

103 tot nu înţelege.

Libărcile adaugă atunci că ea a fost pusă în faţa unui zid vrăjit, acoperit cu o substanţă care face ca "tu însuţi să exişti faţă în faţă cu tine".

Asta ne permite să aflăm multe despre cei pe care nu-i cunoaştem. Şi mai ales, să aflăm cum se consideră ei înşişi, spune libarcâ cea bătrână.

Ce altă cale de-a judeca pe cineva ar putea fi mai bună decât cea de a-l pune într-o situaţie care să-l oblige să arate cum s-ar comporta faţă în faţă cu el însuşi?

Libărcile descoperiseră zidul vrăjit din întâmplare. Reacţiile stârnite de el fuseseră dintre cele mai interesante. Unii se luptau ore întregi cu propria lor imagine, alţii se insultau. Cei mai mulţi considerau animalul ce le apărea înainte "bun de agresat" pentru că nu avea miros sau, în orice caz, nu avea acelaşi miros ca ei.

Foarte puţini încercau să fraternizeze cu propria lor oglindire.

Le cerem altora să ne accepte, dar nu ne acceptăm noi înşine... filozofă libarca cea bătrână. Cum să mai vrei să ajuţi pe cineva care nu este dispus să se ajute singur? Cum poţi să apreciezi pe cineva care nu se apreciază pe sine?

Libărcile sunt foarte mândre de-a fi inventat "proba sublimă". După părerea lor, nu există nici un animal aparţinând infinitului mic sau mare care să reziste în faţa imaginii propriei sale persoane.

103 se întoarce lângă oglindă în acelaşi timp cu dublul său.

Bineînţeles că nu a mai văzut niciodată vreo oglindă. Preţ de o clipă, ea îşi spune că este fără îndoială cea mai mare minune pe care a văzut-o vreodată. Un zid care face să apară un alt sine însuşi, ce se mişcă simultan cu primul!

Pare-se că le-a subestimat serios pe libărci. Dacă sunt în stare să creeze nişte ziduri vrăjite, atunci s-ar putea ca ele să fie cu adevărat stăpânii Degetelor!

Fiindcă până la urmă te-ai acceptat, te acceptăm şi noi, şi fiindcă până la urmă ai vrut să te ajuţi, te vom ajuta şi noi, anunţă libarca cea bătrână.

 

 

 

170. REPAUSUL RĂZBOINICILOR

 

Laetitia Wells păşea alături de Jacques Méliès de-a lungul străzii Phoenix. Ziarista îl luă de braţ, vrând să-l tachineze.

― Am fost surprinsă văzând cât de înţelegător ai fost. Eram convinsă că vei aresta pe loc cuplul acela drăguţ şi vârstnic. În general, poliţiştii sunt destul de obtuzi şi nu se prea abat de la procedură.

Comisarul se desprinse de ea.

― Psihologia umană nu a fost niciodată punctul tău forte.

― Câtă rea-credinţă!

― E normal, din moment ce-i urăşti pe oameni! N-ai încercat niciodată să mă înţelegi. Nu vezi în mine decât un zăpăcit care