Kolea ţinea tunul în palmă, aşa ca să-l poată vedea şi admira toată lumea. Iliuşa se ridicase într-o rână şi nu se mai sătura privind jucăria, fără să-i dea drumul lui Perezvon, pe care-l ţinea mai departe încolăcit pe după grumaz. Senzaţia pe care o stârnise Kolea atinse punctul culminant atunci când anunţă că are şi praf de puşcă şi că ar putea chiar să facă o demonstraţie, bineînţeles dacă lucrul acesta „nu le deranjează pe doamne”. „Mămica” ţinu neapărat să vadă mai de aproape tunul şi dorinţa îi fu îndeplinită pe loc. Jucăria de bronz avu darul să-i placă nespus de mult şi începu chiar s-o plimbe încolo şi încoace pe genunchi. Răspunse foarte prompt la rugămintea lui Kolea, care-i ceruse permisiunea să tragă cu tunul, arătându-se imediat de acord fără să înţeleagă prea bine ce voia de la ea. Băiatul le arătă praful de puşcă şi alicele. Căpitanul, în calitate de fost ofiţer, luă asupra sa operaţia încărcării şi-şi turnă în palmă câteva fire de pulbere, opinând c-ar fi mai bine să lase alicele pentru alta ocazie. Tunul fu aşezat pe podea cu gura întoarsă, în aşa fel ca să nu fie nimic în bătaia ei, se introduse pulberea şi se dădu foc încărcăturii cu un chibrit. Detunătura fu într-adevăr impresionantă. Mămica tresări în primul moment, ca imediat după aceea să izbucnească în râs, veselă nevoie mare. Băieţii aveau un aer triumfător, dar cel mai încântat dintre toţi era căpitanul când se uita la Iliuşa. Kolea ridică de jos jucăria, oferindu-i-o împreună cu praful de puşcă şi alicele.

— E pentru tine, pentru tine! De când le păstrez! Repeta el fericit.

— Zău, daţi-mi-l mie! Daţi-mi mai bine mie tunuleţul! sări cu gura mămica, rugându-se ca un copil mic.

I se citea pe faţă neliniştea şi teama chinuitoare că s-ar putea să fie refuzată. Kolea se zăpăci. Căpitanul începu să se agite alarmat şi se repezi s-o împace pe nebună.

— Mămico, mămico! Tunuleţul e-al tău, zău, e al tău, dar o să-l ţină deocamdată Iliuşa, pentru ca lui i l-a dat. Nu-i acelaşi lucru? Iliuşecika o să te lase să te joci cu el când doreşti, o să fie şi al tău şi al lui, al amâdoura...

— Nu vreau aşa, de ce al amîndoura, vreau să fie numai al meu, nu al lui Iliuşa! se încăpăţână mămica, mai-mai să se pornească pe plâns.

— Ia-l, mamă, ia-l dumneata! strigă deodată Iliuşa. Krasotkin, pot să-l dau mămichii? se întoarse el rugător spre Kolea, ca şi când s-ar fi temut să nu-l supere dacă va dărui altcuiva jucăria.

— Sigur că da, bineînţeles! se învoi numaidecât Kolea şi, luând tunuleţul din mâna lui Iliuşa, îl oferi mămichii cu cea mai respectuoasă plecăciune.

Nebuna lacrimă înduioşată.

— Iliuşecika, puiul mamei, uite cine-o iubeşte pe mămica! exclamă ea drăgăstoasă şi începu să plimbe tunul încoace şi încolo pe genunchi.

— Mămico, lasă-mă să-ţi sărut mânuţa! se apropie impetuos de ea căpitanul, punându-şi pe loc intenţia în aplicare.

— Nu există băiat mai drăguţ pe lume decât domnişorul ăsta bun şi dulce! decretă simandicoasa doamnă, arătându-l cu mâna pe Kolea.

— Să ştii că pulbere pot să-ţi aduc câtă vrei, Iliuşa. Singuri o fabricăm. Borovikov a aflat compoziţia; douăzeci şi patru părţi silitră, zece sulf şi şase cărbune de mesteacăn, se amestecă şi se pisează la un loc şi se adaugă câte puţină apă, pînă se face o pastă pe care o treci apoi printr-o piele de tobă, şi gata praful de puşcă!

— Smurov mi-a vorbit şi el despre pulberea voastră, dar taticu spune că nu e acelaşi lucru cu praful de puşcă adevărat, obiectă Iliuşa.

— Nu e acelaşi lucru? se miră Kolea roşind. Văd că totuşi ia foc; ce-i drept, eu nu mă pricep, dar...

— Nu, nu, se grăbi să se scuze căpitanul, simţindu-se cu musca pe căciulă. Am spus numai că praful de puşcă veritabil se fabrică după altă reţetă, dar, fireşte, se poate prepara şi aşa...

— Eu n-am de unde să ştiu, dumneavoastră sunteţi mai informat, fireşte... Noi l-am pus într-un borcan de pomadă şi i-am dat foc şi-a ars perfect, până la capăt, n-a rămas decât foarte puţină cenuşă. Dar nu era decât pastă, poate dac-am fi trecut-o printr-o piele de tobă... Bineînţeles, dumneavoastră vă pricepeţi mai bine... Pot să vă spun doar ca Bulkin a mâncat o bătaie numărul unu de la taică-său pe chestia asta. Ai auzit? îl întrebă pe Iliuşa, întorcându-se spre el.

— Am aflat, răspunse copilul, care-l asculta cu cea mai mare plăcere pe Kolea, sorbindu-i fiece cuvânt.

— Pregătisem o sticlă întreagă pe care Bulkin o ţinea ascunsă sub pat. Nu ştiu cum s-a făcut c-a descoperit-o taică-său. „Da ce, vreţi să-mi aruncaţi casa în aer?” s-a speriat el. Şi dă-i, şi trage-i! Se gândea chiar să mă reclame la şcoală. I-a interzis acum să mai vină pe la mine. Şi nu numai el, mai sunt şi alţi băieţi pe care părinţii nu-i mai lasă de loc să umble cu mine. De pildă, Smurov. Mi-a mers faima; cică aş fi un „copil rău”, zâmbi Kolea dispreţuitor. Şi toate mi se trag de la figura cu trenul.

— Ah, da, am auzit şi eu de asta! exclamă căpitanul. Ba nu zău, cum aţi avut atâta curaj? Şi nu v-a fost frică de loc, de loc? Trebuie să fie ceva îngrozitor!

Căpitanul nu ştia cum să-l mai linguşească.

— Nu prea! răspunse Kolea indiferent. Apoi, întorcându-se către Iliuşa: Afurisita aia de gâscă mi-a stricat toată reputaţia.

Povestind, Krasotkin se silea să pară cât mai degajat, dar tot nu era încă stăpân pe sine şi nu izbutea să găsească tonul potrivit.

— Ah, da, am auzit, ştiu şi eu povestea cu gâsca! exclamă Iliuşa fericit. Mi-a spus-o cineva, dar n-am înţeles prea bine; chiar ai avut de-a face cu un judecător adevărat?

— O prostie, un fleac de nimic, dar ştii cum e obiceiul pe la noi, din ţânţar se face armăsar! începu cu dezinvoltura Kolea. Treceam într-o zi prin piaţă; tocmai veniseră nişte ţărani cu un cârd de gâşte. M-am oprit să