Din moment ce trăieşte, înseamnă c-a reuşit totuşi să-l dea afară. N-ai observat tu când l-a dat afară. De dat, l-a dat însă, nu încape îndoială, numai că s-a înţepat la limba, de aia, vezi chelălăia. A rupt-o la fugă chelălăind şi tu ai crezut atunci că înghiţise cocoloşul. Îmi închipui ce-o fi urlat săraca, pentru că ştii, la câini, pieliţa care le căptuşeşte gura e foarte sensibilă... mult mai sensibilă decât la om, mult, mult mai sensibilă! perora cu însufleţire Kolea, al cărui chip strălucea de fericire.

Iliuşa nu era în stare să scoată o vorbă. Se uita la Kolea cu ochii lui mari, aproape ieşiţi din orbite, cu gura căscată, alb la faţă ca varul. Dacă Krasotkin, care nu bănuia nimic, ar fi ştiut cât de crâncenă, cât de nefastă putea să fie această împrejurare pentru bietul copil, în halul în care era de bolnav, cu siguranţă că nu s-ar fi hotărât niciodată să pună la cale surpriza pe care i-o făcuse acum. Dintre toţi cei ce se aflau în odaie, singurul care-şi dădea seama de asta părea să fie Aleoşa. Cît despre căpitan, era ca un copil mic.

— Jucika! Va să zică, asta-i Jucika? strigă el într-o explozie de bucurie. Iliuşecika, e Jucika, Jucika ta! Mămico, ai auzit, e Jucika! şl-l podidi plânsul.

— Şi eu să n-am habar de nimic! exclamă Smurov contrariat. Bravo, Krasotkin! Nu v-am spus eu c-are s-o găsească? Uite c-a găsit-o...

— A găsit-o! îi ţinu isonul unul dintre copii.

— Bravo, Krasotkin! se auzi al treilea glăscior.

— Bravo, bravo! îl aclamară cu toţii, aplaudând.

— Staţi, staţi! interveni Kolea, încercând să domine gălăgia. Să vă spun cum a fost, că aici e toată frumuseţea! Aşadar, am găsit-o şi am luat-o cu mine acasă; am ascuns-o însă tot timpul, o ţineam încuiată în odaie. Nu am arătat-o nimănui până azi. Doar Smurov ştia ceva de acum două săptămâni, dar eu îi dădeam mereu zor cu Perezvon, aşa că nici el n-a mirosit nimic. În vremea asta am învăţat-o să facă tot felul de giumbuşlucuri. Să vedeţi numai ce năzdrăvănii ştie să facă! Special m-am ocupat de ea, ca să ţi-o aduc dresată, bătrâne, da, da, dresată, cum s-ar zice, un câine savant, să vezi şi tu ce a ieşit din Jucika ta! Nu aveţi cumva o bucăţică de carne? Am să vă arăt o figură să vă prăpădiţi de râs! O bucăţică de carne, cred că se găseşte aşa ceva prin casă...

Ieşind în antreu, căpitanul se duse fuga alături, la proprietari, unde tocmai se pregătea mâncarea. Ca să nu piardă un timp preţios, Kolea, care nu-şi mai găsea astâmpăr, îi porunci lui Perezvon: „Fă pe mortul!” Dulăul se învârti în loc şi se culcă pe spate, încremenind aşa, cu labele în sus. Băieţii râdeau, în timp ce Iliuşa privea cu acelaşi surâs chinuit pe buze. Nimeni însă nu făcea atâta haz de „moartea” lui Perezvon ca „mămica”; râdea cu poftă de năzdrăvanul de câine şi tot plesnea din degete, chemându-l:

— Perezvon, Perezvon!

— Acum nu s-ar mai scula de acolo pentru nimic în lume! rosti Kolea triumfător, mândrindu-se pe bună dreptate cu isprava lui. Puteţi să-l strigaţi cu toţii, că nici nu se clinteşte măcar, doar dacă aude glasul meu, într-o clipă e-n picioare! Ici, Perezvon!

Câinele se ridică imediat şi începu să se gudure, sărind şi scheunând de bucurie. Tocmai atunci se întoarse şi căpitanul cu o bucată de carne fiartă.

— Nu-i prea fierbinte? întrebă Kolea serios şi grijuliu, luându-i carnea din mână. Nu, nu este. Câinii nu prea se împarcă de obicei cu mâncarea fierbinte. Fiţi atenţi, vă rog! Iliuşecika, uite-te încoace, bătrâne, de ce nu te uiţi? L-am adus special pentru tine şi văd că nici nu te interesează!

De astă dată demonstraţia consta din următoarea figură: pe botul câinelui, care stătea neclintit, încordat, vibrând ca o strună întinsă, se punea o bucăţică ispititoare de carne. Bietul animal trebuia să rămână în poziţia asta, fără să se clintească, atâta cât avea chef stăpânu-său să-l ţină, chiar şi o jumătate de ceas. Kolea nu-l supuse la caznă decât un moment.

— Pil! strigă el, şi în aceeaşi clipă bucata de carne de pe botul câinelui zbură ca prin farmec în gura lui.

Publicul îşi manifestă, bineînţeles, entuziasmul.

— Pentru asta n-ai vrut să vii până acum, numai ca să dresezi câinele? se miră Aleoşa, în glasul căruia se simţea o involuntară mustrare.

— Da, pentru asta! recunoscu Kolea candid. Voiam să vi-l prezint în toată splendoarea lui!

— Perezvon! Perezvon! îl chemă Iliuşa, plesnind din degetele-i firave ca să-l îmbie să vină.

— Ce vrei? Stai, că ştie să se urce şi singur în pat! Ici, Perezvon! Kolea bătu cu palma aşternutul şi Perezvon ţâşni ca o săgeată din loc.

Iliuşa îi cuprinse capul cu amândouă mânuţele şi Perezvon îl linse recunoscător pe obraz. Băiatul se lipi de el şi se culcă din nou, ascunzându-şi obrăjorul în blana lui miţoasa.

— Doamne! Doamne! repeta căpitanul, care plutea în slăvi.

Kolea se aşeză pe marginea patului.

— Iliuşa, vreau să-ţi mai arăt ceva. Ştii, ţi-am adus tunul. Atunci când ţi-am vorbit despre el, dacă-ţi aminteşti, ai spus: „Ah, ce n-aş da să-l văd şi eu!” Şi uite c-am venit cu el.

Şi, fără să mai zăbovească, scoase din taşcă tunuleţul de bronz. Fericit cum era şi surescitat, ar fi vrut să facă totul deodată. Altă dată ar fi aşteptat să se potolească vâlva stârnită de Perezvon; acum însă părea că nu se mai gândeşte să-şi drămuiască efectele: „Vă place, nu-i aşa, şi vă bucuraţi, atunci, poftim, uite încă o bucurie în plus!” Şi el se simţea într-al nouălea cer.

— De când am pus ochii pe jucăria asta pentru tine, bătrâne, pentru tine! Am descoperit-o la Morozov, îl ştii, nu-i aşa, funcţionarul acela; zăcea de pomană la el, o avea de la frate-său; am făcut schimb cu dânsul, i-am dat o carte din biblioteca tatii: Ruda lui Mabomed sau Şi nebunia e buna la ceva. E o carte veche de vreo sută de ani, foarte piperată, a apărut la Moscova pe vremea când nu exista încă cenzura şi Morozov e mare