— Dar cine, cine a intrat aşa, mămico?

— Uite, băiatul acela – îl vezi? – l-a luat în cârcă pe cel de colo, şi ăsta a intrat călare pe ăstălalt...

Între timp, Kolea ajunsese în dreptul pătuţului pe care zăcea Iliuşa. Bolnavul devenise dintr-o dată foarte palid. Se ridicase în capul oaselor, cu privirile pironite asupra lui; Kolea, care nu-l mai văzuse de mai bine de două luni pe prietenul lui de odinioară, se opri înmărmurit: nu se aştepta câtuşi de puţin să-l întâmpine un obrăjor atât de supt şi gălbejit, ochii aceia mai arzători ca oricând parcă, mânuţele acelea firave! Şi-n timp ce se uita aşa la el, uimit şi îndurerat, îi atrase atenţia respiraţia lui sacadată şi buzele crăpate de febră. Făcu un pas înainte şi, paralizat de emoţie, spuse:

— Ei bătrâne... cum mai merge?

Glasul însă i se frânse brusc şi simţi că-l părăseşte curajul, faţa i se crispa, iar colţurile gurii îi tremurară şi se lăsară în jos. Iliuşa zâmbi trist, fără să poată rosti un cuvânt. Kolea ridică mâna şi-l mângâie în neştire pe cap.

— Nu-i nimic! îngăimă el încet, vrând parcă să-l îmbărbăteze, dar fără să-şi dea seama prea bine ce spune.

Tăcură amândoi o clipă.

— Ce ai acolo, un căţeluş? Acum l-ai primit? întrebă Kolea, căutând să ia un ton indiferent.

— Daaa! şopti prelung Iliuşa, gâfâind.

— Are botul negru, înseamnă c-o să fie rău, ai să vezi c-o să trebuiască să-l pui în lanţ, observă Kolea, sfătos şi cu toată convingerea, ca şi cum nu exista nimic mai important în momentul acela decât căţeluşul şi botişorul lui negru. Adevărul era că îşi dădea toată silinţa să se stăpânească, ca nu cumva să se facă de ruşine, bufnind în plâns ca „un puşti”, Şi nu izbutea. Când o să crească mare o să fii nevoit să-l ţii în lanţ, ascultă-mă pe mine.

— O să se facă o namilă cât toate zilele! exclamă un băiat din grup.

— Sigur că da, păi cum, doar e dog de Milano, o să crească mare de tot, cât un viţel! se grăbiră să confirme

Căpitanul sări şi el cu gura.

— Da, da, ca un viţel, chiar ca un viţel! Special am căutat unul rău, rău de tot, de altfel şi părinţii lui sunt colosal de mari, uite, cam pe-atâta, şi fioroşi!... Luaţi loc, vă rog, uite aici, pe pătuţul lui Iliuşa, sau poate mai bine pe bancă. Poftiţi, poftiţi, cu toată dragostea, sunteţi un musafir de zile mari... Aţi venit împreună cu Alexei Feodorovici?

Krasotkin se aşeză pe pătuţ la picioarele lui Iliuşa. Pe drum desigur îşi făcuse un plan, gândindu-se cum să înceapă discuţia cu cât mai multă dezinvoltură şi cu un aer detaşat, şi acum nu mai ştia ce să spună.

— Nu... am venit cu Perezvon... Ştii că am şi eu un câine. Perezvon, aşa-l cheamă. E un nume slavon. L-am lăsat s-aştepte afară, dar numai o dată să fluier, şi intră glonţ în casă. Am venit cu el. Apoi, întorcându-se brusc spre Iliuşa, îl luă repede, întrebându-l pe nepusă masă: Bătrâne, îţi mai aduci aminte de Jucika?

Obrăjorul lui Iliuşa se crispa deodată. Copilul îl privi pe Kolea cu nişte ochi de martir. Aleoşa, care rămăsese în prag, se încruntă şi-i făcu semn pe furiş să nu-i mai pomenească de Jucika, dar băiatul nu băgă de seamă sau nu voi, poate, să bage de seamă.

— Unde este... Jucika? întrebă Iliuşa cu o voce stinsă.

— Ehe, frăţioare, Jucika a ta s-a topit! Şi-a luat câmpii.

Iliuşa tăcu, uitându-se din nou la el cu o atenţie concentrată. Aleoşa, întâlnind privirea lui Kolea, îi făcu iarăşi semn să curme discuţia, dar băiatul îşi întoarse ochii, ca şi cum n-ar fi observat nimic.

— Cine ştie pe unde i-or fi rămas oasele?! Păi, ce, mai putea să fie zdravănă după ce-a înghiţit hapul?! continuă necruţător Kolea, cu toate că şi el parcă începuse să simtă că nu mai poate respira în voie... Asta cu care am venit e Perezvon, câinele meu... nume neaoş slavon... ţi l-am adus să-l vezi.

— N-am ne...vo...ie, rosti în sfârşit Iliuşa.

— Ba nu, ba nu, trebuie să-l vezi, trebuie... Ai să te distrezi. Pentru asta l-am adus... e tot aşa îmblănit ca şi celălalt... Îmi permiteţi, doamnă, să-l chem înăuntru? se întoarse el către soţia lui Sneghirev, în timp ce pe figura lui se oglindea o emoţie cu totul inexplicabilă.

— Nu, nu-i nevoie, zău nu! protestă amărât, cu inima sfâşiată, Iliuşa. Şi-n ochii lui pâlpâi o mustrare.

— Lăsaţi... mai bine lăsaţii, altă dată... interveni căpitanul, zvâcnind de pe cufărul pe care şedea la perete.

Kolea ţinea însă morţiş la ideea lui şi, apucând-o înainte, strigă deodată: „Smurov, uşa!” Băiatul deschise uşa şi Kolea şuieră din ţignal. Perezvon intră buzna în odaie.

— Sus, Perezvon, fă frumos, hai, frumos! tună Kolea, sărind în picioare, şi câinele se ridică în două labe şi stătu smirna în faţa lui Iliuşa.

În momentul acela avu loc o adevărată lovitură de teatru: Iliuşa tresări brusc şi se aplecă peste marginea patului cât putu mai mult spre Perezvon, sorbindu-l din ochi, aproape fără să mai sufle.

— E... Jucika! exclamă el deodată cu un glăscior istovit de suferinţă şi fericire.

— Dar cine credeai c-o să fie? zbieră Kolea încântat, şi, luând în braţe câinele, îl ridică până în dreptul lui Iliuşa.

— Priveşte, bătrîne, îl vezi: e chior de un ochi şi are urechea stângă crestată, aşa cum mi-ai spus tu. După semnele astea am reuşit să dau de urma Jucikăi, Am găsit-o chiar atunci, la o zi, două după istoria aceea! N-avea stăpân, era a nimănui, un biet câine vagabond! dădea el explicaţii, întorcându-se precipitat rând spre Sneghirev, cînd spre soţia acestuia, când spre Aleoşa apoi din nou spre Iliuşa. Se pripăşise în curte la Fedotovi, acolo îşi făcea veacul, dar nu-i dădea nimeni nici o coajă de pâine. Trebuie să fi fugit de undeva de la ţară!... Şi aşa am găsit-o... Vezi, bătrâne, că n-a înghiţit totuşi cocoloşul acela de pâine pe care i l-ai aruncat atunci? Dacă l-ar fi înghiţit, se ducea pe copcă, e limpede ca bună ziua.