o schimbare. Se uita din ce în ce mai des spre pătucul în care zăcea Iliuşa şi cădea mereu pe gânduri. Se făcuse mult mai tăcută acum Şi se astâmpărase, iar dacă o mai apuca uneori plânsul, plângea pe tăcute, ca să n-o simtă nimeni. Căpitanul observase cu nedumerire şi în acelaşi timp cu o strângere de inimă această schimbare. La început, sărmana de ea îşi făcuse mult sânge rău din pricina băieţilor care veneau toată ziua-bună ziua la ei, dar mai târziu se obişnuise cu veselia gălăgioasă şi cu discuţiile copiilor, ba chiar se distra atât de bine cu ei, încât dacă la un moment dat ar fi încetat să le mai calce în casă, ar fi fost teribil de necăjită. De câte ori ştrengarii povesteau câte ceva sau începeau să se joace, mămica bătea din palme şi râdea să se prăpădească. Pe unii chiar îi chema lângă ea să-i sărute. Mai ales îl îndrăgise grozav pe Smurov. Cât priveşte pe căpitan, se simţise într-al nouălea cer când băieţii veniseră să-i ţină de urât lui Iliuşa; îi creştea inima de bucurie numai când îi vedea, legănându-se cu speranţa că poate astfel Iliuşa n-o să mai fie atât de abătut şi o să se pună mai repede pe picioare. Până în ultimele clipe nu avu nici cea mai mică îndoiala – deşi tremura pentru viaţa copilului – că Iliuşa al lui o să se facă bine. Îi întâmpina cu multă deferentă pe micii oaspeţi, se învârtea în jurul lor, căutând să le împlinească toate gusturile; ar fi fost în stare să-i poarte şi-n cârcă, ba chiar fusese cât pe ce s-o şi facă, dar, băgând de seamă că jocul ăsta nu era pe placul lui Iliuşa, se lăsase păgubaş. Cumpăra pentru ei tot felul de bunătăţi, turtă dulce, nuci, făcea pentru toţi ceai, îi servea cu tartine. Trebuie să spunem cu această ocazie că, în ultima vreme, nu mai ducea lipsă de bani. Acceptase până la urmă cele două sute de ruble trimise de Katerina Ivanovna, exact aşa cum prevăzuse Aleoşa. Apoi, aflând mai în amănunţime condiţiile în care trăiau şi auzind că pe lângă toate celelalte se mai îmbolnăvise şi băiatul, Katerina Ivanovna se dusese personal să-i vadă, cu care prilej făcuse cunoştinţă cu întreaga familie şi izbutise s-o farmece chiar şi pe nevasta cea zănatică a căpitanului. De atunci, darurile ei curgeau neîncetat, iar căpitanul, înnebunit de groază la gândul că odorul lui scump ar putea să se prăpădească, dăduse la o parte orice mândrie, primindu-i smerit ajutoarele. Chemat de Katerina Ivanovna, doctorul Herzenstube venea din două în două zile, dar vizitele lui nu aduceau nici o ameliorare, cu toate că îl îndopa cu tot felul de medicamente pe bolnav. În schimb, chiar în ziua aceea, care era o duminică, aşteptau sosirea unui nou medic de la Moscova, considerat ca o somitate în capitală. Fusese solicitat de Katerina Ivanovna care-l plătise cu bani grei, dar nu special pentru Iliuşecika, ci în cu totul alt scop, aşa cum vom vedea mai încolo, când vom avea ocazia să vorbim şi despre lucrul acesta. Şi cum ilustrul practician tot se deranjase să vină, îl rugase să-l consulte şi pe copil, având grijă să-l înştiinţeze din vreme pe căpitan. Acesta din urmă însă nu prevăzuse de loc vizita lui Kolea Krasotkin, deşi de mult se tot gândea că poate băiatul, din pricina căruia Iliuşecika se frământa atâta, se va decide, în sfârşit, să le calce în casă. În momentul când se deschise uşa şi Krasotkin răsări în prag, toată lumea, şi gazda şi copiii, se strânsese buluc în jurul pătuţului din colţ, să privească un căţeluş mic de rasă – născut chiar în ajun:— veritabil dog de Milano, pe care căpitanul îl arvunise cu o săptămână înainte ca să-i procure o distracţie şi să-l împace pe Iliuşa, văzând că bolnavul încă mai tânjea îndurerat după potaia dispărută fără urmă. Iliuşa aflase de câteva zile c-o să capete un căţeluş, dar nu o potaie de rând, ci un animal de soi, dog autentic de Milano (ceea ce desigur era cu totul altceva). Din delicateţe sufletească, bolnavul se silea să dea impresia că era într-adevăr încântat de cadoul pe care-l primise, dar toţi, şi taică-său şi băieţii, îşi dădură seama imediat că puiul de câine nu făcuse decât să-i amintească şi mai dureros de biata Jucika, moartă din vina lui. Căţeluşul muşina încolo şi încoace prin aşternut, în timp ce Iliuşa, cu un zâmbet trist pe buze, îl mângîia cu mâna lui slabă şi palidă, aproape străvezie; evident, îi plăcea, totuşi... nu era Jucika. Din păcate, Jucika nu mai exista, dar s-o fi avut acum pe Jucika împreună cu căţeluşul cel mic, o, atunci... atunci ar fi fost cu adevărat fericit!

— Krasotkin! strigă deodată unul din băieţi, dând cu ochii de Kolea.

Se stârni oarecare agitaţie, copiii se înşirară de o parte şi de cealaltă a pătuţului, descoperindu-l deodată pe Iliuşa. Căpitanul se grăbi să iasă în întâmpinarea oaspetelui.

— Poftiţi, poftiţi... sunteţi un musafir mult dorit! bâigui el. Iliuşecika, domnul Krasotkin a binevoit să vină la tine...

Kolea însă, după ce-i strânse în treacăt mâna, se strădui sa arate că ştie să se poarte ca un om de lume. Întorcându-se numaidecât spre soţia căpitanului (care, supărată foc, bombănea că băieţii se îmbulziseră în jurul lui Iliuşecika şi n-o lăsau să vadă şi ea căţeluşul), se înclină în faţa ei, pocnind milităreşte din călcâie, apoi se răsuci în loc cu faţa spre Nikolaevna, pe care o salută în acelaşi mod, având în vedere că şi ea era o reprezentantă a sexului frumos. Tot acest ceremonial avu darul s-o încânte pe biata nebună.

— Din primul moment îţi dai seama când un tânăr e manierat! zise ea gesticulând. Că musafirii noştri de obicei vin de-a-n-călarelea, unul peste celălalt...

— Cum aşa, mămico, cum vin de-a-n-călarelea? îngăima căpitanul afectuos, dar în acelaşi timp cu teamă ca „mămica” să nu facă vreo gafă.

— Uite aşa. Unul îl ia în cârcă pe celălalt în antreu şi intră aşa de-a-n-călarelea într-o casă onorabilă. Halal