să intru aşa îmbrăcat. Perezvon o să rămână în antreu să facă pe mortul: „Ici, Perezvon, couche, fă pe mortul!” Ai văzut? Nici nu mai mişcă. Ştii ce? Am să intru înăuntru să văd cum se prezintă situaţia şi la momentul oportun am să-l fluier: „Ici, Perezvon!” şi odată o să dea buzna în casă, ca nebunul. Numai de n-ar uita Smurov să deschidă uşa la timp! Am să-i atrag atenţia şi ai să vezi atunci o figură grozavă.

 

 

V - LA CĂPĂTÂIUL LUI ILIUŞA

 

Odaia în care locuia familia căpitanului Sneghirev – o veche cunoştinţă de-a noastră – despre care am mai avut ocazia să vorbim, în momentul acela era atât de ticsită, încât abia se mai putea respira. Se adunase mai multă lume decât putea încăpea înăuntru. Câţiva dintre colegii lui Iliuşa veniseră să-l vadă şi deşi toţi, începând cu Smurov, ar fi fost gata să jure că Aleoşa n-avea nici un amestec şi că nu el mijlocise împăcarea, aducându-i aici, în realitate aşa se întâmplase. Dăduse însă dovadă de multă abilitate cu acest prilej, reuşind să-i aducă rând pe rând, fără să recurgă la nici un fel de „sentimentalism” şi fără să lase impresia unui lucru premeditat, ci aşa, ca din întâmplare. Venirea copiilor fusese un adevărat balsam pentru Iliuşa, alinându-i oarecum suferinţele. Prietenia duioasă şi dragostea pe care i-o arătaseră băieţii, până mai deunăzi duşmanii lui neîmpăcaţi, îl mişcaseră până în adâncul sufletului. Nu mai lipsea decât Krasotkin, şi asta îl durea cumplit. Dintre toate amintirile lui pline de amărăciune nici una nu era atât de chinuitoare ca povestea cu Krasotkin, unicul lui prieten şi apărător, asupra căruia se năpustise cu briceagul. Cel puţin asta era impresia lui Smurov, un băieţaş ager la minte; el făcuse de altfel primul pas, împăcându-se cu Iliuşa. Dar atunci când Smurov îi dăduse a înţelege lui Krasotkin că Aleoşa ar avea „ceva de vorbit” cu el şi că ar vrea să treacă pe la dânsul, Kolea îi tăiase numaidecât apa de la moară, poruncindu-i pe un ton răstit să-i spună „lui Karamazov” că ştie el ce trebuie să facă, că n-are nevoie de sfaturile nimănui şi că, dacă se va hotărî să-l viziteze pe bolnav, o să-şi aleagă singur momentul, pentru că are „socotelile lui”. Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă. Iată de ce Aleoşa nu mai trecuse pe la el, aşa cum avusese de gând la început. Cu toate acestea, între timp, îi mai trimisese de câteva ori vorbă prin Smurov. De fiecare dată însă Kolea refuzase categoric să-i dea ascultare, comunicându-i la rândul său lui Aleoşa că, dacă va veni cumva la el să-l cheme, n-o să se mai ducă în vecii vecilor la Iliuşa şi că roagă să fie lăsat în pace. Până în ultima zi, Smurov nici habar n-avusese că în cele din urmă Kolea se hotărâse totuşi să-l vadă pe Iliuşa; doar în ajun, la despărţire, în momentul când îi întinsese mâna, Kolea îl anunţase din senin să stea acasă a doua zi dimineaţă, că vine să-l ia, să meargă împreună la Sneghirevi, atrăgându-i atenţia să nu scape vreun cuvânt faţă de cineva în legătură cu asta, pentru că vrea să le facă o surpriză. Smurov se executase întocmai. Gândul c-o să vină şi cu Jucika îi încolţise în minte datorită unor vorbe pe care Kolea le spusese în treacăt odată: „Sunteţi nişte măgari cu toţii. Auzi, să nu puteţi găsi voi un câine, din moment ce trăieşte!” După o bucată de vreme însă, când Smurov făcuse o aluzie în privinţa asta, Kolea îşi ieşise din sărite: „Dar ce sunt dobitoc să umblu după câinii altora, când îl am acasă pe Perezvon? Cum poţi să-ţi închipui că javra putea să mai trăiască după ce-a înghiţit acul? Ce înseamnă sentimentalismele astea idioate?!”

De două săptămâni Iliuşa nu se mai dăduse jos din pătuţul lui aşezat în colţ, sub icoane. Iar la şcoală nu mai fusese încă din ziua în care se întâlnise cu Aleoşa şi-i muşcase degetul. În aceeaşi zi boala îl culcase la pat, deşi timp de o lună mai putuse să facă din când în când doi, trei paşi prin odaie sau în antreu; mai apoi îl lăsaseră cu totul puterile şi nu mai putea sa umble decât sprijinit de taică-său. Bietul om tremura pentru viaţa băiatului, aproape că nu mai pusese strop de băutura pe limbă şi mai că-şi ieşise din minţi de spaimă că s-ar putea să-şi piardă odorul; de multe ori – mai ales după ce-l plimba de braţ prin odaie, ajutându-l apoi să se întindă iarăşi în pat – se refugia în antreu, şi acolo, ghemuit într-un ungher întunecos, cu fruntea lipită de zid, plîngea cu lacrimi amare, cutremurându-se tot şi silindu-se să-şi înăbuşe suspinele, de teamă să nu observe copilul.

Intrând apoi în odaie, nu ştia cum să-l mai alinte şi să-l înveselească, îi spunea o mulţime de poveşti şi anecdote hazlii, făcea comicării, maimuţărind tot felul de indivizi ridicoli pe care-i întâlnise în cine ştie ce împrejurare sau imitând urletele ori ţipetele lighioanelor. Iliuşa se simţea prost când taică-său se scălâmbăia sau făcea pe bufonul. Deşi se străduia să nu arate cât de mult îi displace treaba asta, îşi dădea seama cu durere în suflet că tatăl său îndurase multe umilinţe în viaţă şi-şi aducea mereu aminte de ziua aceea „de groază”, în timp ce-i stăruia în urechi, obsedantă, porecla „Şomoiog de câlţi” scornită de băieţi. Ninocika, surioara lui cea beteagă, un suflet duios şi blajin, nu putea nici ea să-l vadă pe taică-său schimonosindu-se în halul ăsta. (Varvara Nikolaevna plecase mai demult la Petersburg, la cursuri.) În schimb, mămica, în nebunia ei, se amuza nespus şi râdea din toată inima când bărbatul ei imita câte o persoană caraghioasă sau făcea cine ştie ce giumbuşlucuri. Numai aşa se mai potolea, pentru că era mai tot timpul ţâfnoasă şi se plângea că toată lumea o neglijează, că nimeni nu-i poartă respectul cuvenit, că, dimpotrivă, care mai de care caută s-o jignească etc, etc. În ultimele zile se petrecuse şi cu ea