şi până unde aţi crezut una ca asta? De ce v-aţi bizuit că am să dau de urma ei?! De ce tocmai eu trebuie s-o găsesc? întrebă Kolea, nespus de intrigat. De ce aţi fost atât de convinşi că numai eu puteam face treaba asta? ,

— Aşa, s-a auzit că eşti în căutarea ei şi că atunci când ai s-o găseşti, o să vii cu ea aici. Mi se pare că Smurov ne-a dat să înţelegem aşa ceva. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să-l convingem că Jucika trăieşte, că a văzut-o cutare, pe cutare stradă. Deunăzi i-am adus un iepuraş viu; s-a uitat la el, a zâmbit uşor şi m-a rugat să-i dau drumul pe câmp. Şi i-am împlinit dorinţa. Acum taică-său a venit din oraş cu un căţeluş, un dog de Milano, nu ştiu de unde l-o fi găsit. Credea că o să-l împace aşa, dar mă tem că i-a făcut şi mai rău...

— Încă ceva, Karamazov, cel fel de om e taică-său? Îl cunosc, dar aş vrea să ştiu şi părerea dumitale: e într-adevăr un caraghios, un măscărici, aşa cum pare?

— Ah, nu! Există oameni foarte sensibili, dar pe care viaţa i-a strivit. Maimuţărelile lor nu înseamnă nimic altceva decât o ironie muşcătoare la adresa celor pe care nu îndrăznesc să-i atace direct, spunându-le deschis ce cred despre ei, fiindcă au tremurat şi s-au umilit prea mult în faţa lor. Crede-mă, Krasotkin, caraghioslâcurile acestea ascund uneori o tragedie cumplită! Acum tot ce i-a mai rămas pe lume, tot rostul vieţii lui e Iliuşa, şi dacă se întâmplă să-i moară băiatul, ori o să-şi piardă minţile, ori o să-şi pună capăt zilelor. Sunt aproape convins, e destul numai să mă uit la ti?

— Te înţeleg, Karamazov, văd că dumneata cunoşti oamenii! rosti Kolea patetic.

— Când am zărit câinele, am crezut c-ai venit cu Jucika.

— Ai răbdare, Karamazov, poate că o s-o găsim până la urmă şi pe Jucika; deocamdată însă am venit cu Perezvon. Am să-i dau drumul în casă, poate că totuşi o să-i facă mai mare plăcere lui Iliuşa decât dogul acela de Milano. Stai puţin, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Vai, Doamne, te-am ţinut atâta afară! exclamă el deodată. Eşti numai în haină, şi eu te ţin de vorbă aici, pe gerul ăsta, ca să vezi ce egoist sunt? O, suntem cu toţii nişte egoişti, Karamazov!

— Nu face nimic... e cam frig, într-adevăr, dar să ştii că nu răcesc chiar aşa de uşor. Să mergem. Dar spune-mi, te rog, care este numele dumitale, ştiu doar că te cheamă Kolea... dar mai departe?

— Nikolai, Nikolai Ivanov Krasotkin sau, cum se spune oficial: fiul lui Krasotkin, răspunse Kolea, râzând fără rost. Bineînţeles, se grăbi el să adauge, nu mă împac de loc cu numele meu; Nikolai mi-e antipatic.

— Dar de ce?

— E banal, e vulgar...

— Ai treisprezece ani? întrebă Aleoşa.

— Aproape paisprezece... Foarte curând, adică, mai precis peste două săptămâni, împlinesc paisprezece ani. Trebuie să-ţi mărturisesc cu ocazia asta o mică slăbiciune pe care o am, şi ţi-o mărturisesc pentru că am ajuns să ne cunoaştem în sfârşit şi ca să-ţi dai seama din capul locului cu cine ai de-a face; să ştii că nu pot suferi să mă întreba cineva câţi ani am, ba chiar mai mult decât atât, mă scoate din fire... şi încă ceva... gurile rele au scornit pe socoteala mea cum că săptămâna trecută m-aş fi jucat cu cei dintr-a-ntâi de-a hoţii, ceea ce e pur şi simplu o calomnie! E adevărat că m-am jucat cu ei, dar n-am făcut-o în nici un caz pentru plăcerea mea; cine spune aşa minte cu neruşinare! Am toate motivele să cred că zvonul acesta stupid a şi ajuns la urechile dumitale, de aceea vreau să ştii că m-am jucat numai şi numai de dragul lor, pentru că nu sunt în stare să născocească nimic fără mine. Aşa e aici, pe la noi, lumea nu mai ştie ce să inventeze şi cum să mai scornească fel de fel de vorbe. Oraşul nostru este un oraş de clevetitori, zău dacă nu-i aşa!

— Şi chiar dacă te-ai fi jucat pentru plăcerea dumitale, nu înţeleg de ce ţi se pare atât cât ruşinos?!

— Ei, asta e, pentru plăcerea mea... Spune-mi, dumneata ai fi în stare să te joci de-a caii?

Aleoşa zâmbi.

— Dar oamenii mari nu se duc la teatru să vadă aventurile cutărui sau cutărui erou sau mai ştiu eu ce peripeţii cu hoţi ori lupte pe câmpul de bătaie (aşa cum se joacă, bunăoară, copiii de-a hoţii şi vardiştii)? Nu-i acelaşi lucru, în fond, când stai şi judeci mai bine? Jocul de-a războiul sau de-ă hoţii în timpul recreaţiilor la şcoală este şi el o artă în faşă, porneşte din aceeaşi năzuinţă artistică abia înmugurită într-un suflet fraged. Jocurile acestea sunt adeseori mai izbutite decât reprezentaţiile teatrale, cu singura deosebire că la teatru te duci să vezi jucând nişte actori, pe când în cazul de faţă actorii sunt copiii înşişi. Şi totul are un aer firesc.

— Adevărat? Asta e convingerea dumitale sinceră? rost! Koiea mirat, privindu-l drept în ochi. Ştii că e o idee grozav de interesantă! Cum ajung acasă, îmi pun creierul în mişcare şi am să meditez în linişte la tot ce mi-ai spus. Drept să-ţi spun, eram sigur c-o să am multe de învăţat de la dumneata. De aceea am venit, ca să învăţ de la dumneata, Karamazov! încheia Kolea cu însufleţire.

— Şi eu de la dumneata, adăugă Aleoşa zâmbind, şi-i strânse mâna.

Kolea era încântat, cu atât mai încântat cu cât Aleoşa îi vorbea ca de la egal la egal, ca şi cum ar fi fost „un om mare”.

— Ai să ai acum prilejul să vezi o figură clasa-întâi, Karamazov, o adevărată reprezentaţie, exact ca la teatru! spuse el râzând nervos. Pentru asta am şi venit.

— Să intrăm mai întâi alături, la proprietar, toţi băieţii şi-au lăsat paltoanele acolo, pentru că la ei în cameră e zăduf şi e şi înghesuială.

— O, eu nu pot să stau decât foarte puţin, am