ce o să se întâmple. Au meşterit ei aşa o bucată de pâine şi au azvârlit-o, apoi, Jucikăi, despre care se tot vorbeşte acum. Era o biată potaie pe care stăpânii o ţineau nemâncată şi care lătra toată ziua în vânt. (Dumneata, Karamazov, poţi suporta s-auzi un câine lătrând aşa, în prostie? Pe mine mă scoate din fire!) Javra s-a repezit imediat la pâine şi, după ce a înghiţit-o, a început să chelălăie şi a rupt-o la fuga. Fugea aşa, în neştire, chelălăind într-una, până s-a făcut nevăzuta, îmi povestea Iliuşa. Mi-a mărturisit tot cu lacrimi în ochi, plângea şi mă strângea în braţe, tremurând ca o frunză. „Fugea şi chelălăia, fugea, săraca, şi chelălăia într-una”, repeta el mereu; era teribil de impresionat de întâmplarea asta. Am înţeles că avea remuşcări. Trebuie să-ţi spun că am căutat sa iau lucrurile cât mai în serios. Voiam în primul rând să-i dau o lecţie, ca să-şi schimbe purtarea de până atunci, aşa încât, mărturisesc, am recurs la o stratagemă: m-am prefăcut grozav de indignat, aşa cum cred că nu eram, de fapt. „îţi dai seama, zic, ce barbarie ai săvârşit? Cum ai putut să fii atât de ticălos? Bineînţeles, n-am să scot un cuvânt, nimeni n-o să afle nimic dar deocamdată nu vreau să mai am de-a face cu tine. Am să mă gândesc bine la toate astea şi am să-ţi dau de ştire prin Smurov (băieţaşul cu care am venit şi care, tot aşa, mi-e foarte devotat), dacă e cazul să rămân mai departe prieten cu tine sau dacă am să-ţi întorc spatele pentru totdeauna, ca unui nemernic îţi închipui ce-a fost pe el atunci! Chiar în aceeaşi clipă însă îţi mărturisesc mi-am dat seama c-am fost poate cam prea sever, dar ce puteam face? Aşa credeam eu că-i bine atunci. Mai trece o zi, şi-l trimit pe Smurov să-i comunice că nu mai vreau „să vorbesc” cu el, aşa cum se spune la noi la şcoală când doi băieţi se ceartă şi strică prietenia. Voiam să-l ţin pe jeratic vreo câteva zile, şi după aceea, când am să văd că-i pare rău într-adevăr, să mă duc la el şi să-i întind mâna. Aşa eram hotărât să fac. Dar ce să vezi?! Puştiul l-a ascultat până la capăt pe Smurov şi deodată au început să-i scapere ochişorii: „Spune-i din partea mea lui Krasotkin, a strigat el, că de-aici încolo am să arunc la toţi câinii gogoloaşe de pâine cu ace, n-o să scape nici unul, aşa să-i spui, nici unul!B „Aha. m-am gândit eu, iar ţi-ai luat nasul la purtare, lasă, că-ţi scot eu gărgăunii din cap, puişorule!” Din ziua aceea n-am pierdut niciodată prilejul să-i arăt că-l dispreţuiam; de câte ori mă întâlneam cu el, întorceam capul sau zâmbeam ironic. Tocmai atunci s-a întâmplat şi scandalul acela cu taică-său, cu Şomoiog de câlţi, ţi-aduci aminte? îţi dai seama deci că terenul era pregătit pentru ca bietul copil să ajungă la exasperare. Băieţii, văzând că nu mai voiam să ştiu de el, au început iar să-l ia în răspăr şi să strige: „Şomoiog de câlţi, Şomoiog de câlţi!” Şi atunci s-au încins încăierările acelea pe care acum le regret din tot sufletul; am impresia că l-au bătut rău de tot. Într-o zi, la ieşirea din clasă, tot aşa se înverşunase împotriva lor; stăteam la vreo zece paşi de el şi mă uitam. Îţi jur că nu-mi amintesc sa fi râs măcar o singură dată, dimpotrivă, îmi părea rău de el, nu pot să-ţi spun ce rău îmi părea! Încă o clipă, şi poate c-aş fi sărit să-i iau apărarea. Tocmai atunci însă ni s-au încrucişat privirile şi ce i s-o fi năzărit, nu ştiu, că deodată a pus mâna pe briceag şi, până să prind de veste, s-a repezit la mine şi mi l-a înfipt în şoldul drept. Nici n-am clipit măcar, să ştii că nu mă sperii chiar aşa cu una, cu două; m-am mulţumit doar să-i arunc o privire dispreţuitoare, ca şi când i-aş fi spus: „Hai, ce faci, de ce nu mai cai? Aşa merit pentru c-am fost prieteni! Poftim, sunt gata!” N-a mai ridicat mâna însă a doua oară şi s-a pierdut cu firea; speriat, a lepădat briceagul din mână, a izbucnit în plâns şi aşa, plângând, a rupt-o la fugă. Bineînţeles că nu l-am pârât, le-am poruncit tuturor să-şi ţină gura, ca nu cumva să ajungă vreun zvon la cancelarie; nici mamei chiar nu i-am spus decât după ce s-a vindecat rana – de altfel, nici n-a fost mare lucru, ia, acolo o zgârietură! Am auzit pe urmă că tot în ziua aceea s-a bătut cu pietre şi te-a muşcat de deget, dar cred că înţelegi acum în ce hal era săracul! Ce să fac, a fost o prostie din partea mea! Nici după aceea, când s-a îmbolnăvit, n-am venit să-i iert, adică să mă împac cu el, şi acum îmi pare rău. Dar n-am venit pentru că aveam un plan. Cam asta-i tot... da, mi se pare într-adevăr c-am procedat stupid.

— Păcat, zău, păcat! exclamă Aleoşa, pe care povestea asta îl impresionase. Ce rău îmi pare! Dacă aş fi ştiut c-aţi fost atât de legaţi, de mult aş fi venit la dumneata şi te-aş fi rugat să mergem împreună la el. Crede-mă, de când zace la pat, de câte ori începe să aiureze, îşi aminteşte de dumneata. N-am ştiut că te iubeşte atât de mult! Şi zici că n-ai putut cu nici un chip să dai de urma câinelui? Şi taică-său, şi băieţii, l-au căutat în tot oraşul. Aşa bolnav, plânge mereu, de trei ori până acum l-am auzit cum îi spunea lui taică-său: „Vezi, de aia m-am îmbolnăvit, pentru că am ucis-o pe Jucika, m-a pedepsit Dumnezeu!” E imposibil să-i scoţi din cap asta! Dacă i-ai fi adus-o acum pe Jucika şi ar fi văzut-o cu ochii lui că trăieşte totuşi, cred că s-ar fi sculat din pat de bucurie. Ne bizuiam cu toţii că dumneata ai s-o găseşti.

— Nu înţeleg de unde