— Am fost nevoit să întârzii, am să vă explic îndată de ce. În orice caz, sunt încântat să vă cunosc. De mult aşteptam un prilej, mi s-a vorbit atâta despre dumneavoastră... Îngăima Kolea cu răsuflarea întretăiată de emoţie.

— Oricum, tot ne-am fi cunoscut odată şi odată; şi eu am auzit o mulţime de lucruri despre dumneata, dar cred c-am venit cam târziu aici.

— Spuneţi-mi, ce se mai aude?

— Iliuşa e foarte rău, mi-e teamă c-o să se prăpădească.

— Nu se poate! Trebuie să recunoaşteţi, domnule Karamazov, că medicina asta e curată porcărie! răbufni Kolea plin de parapon.

— Iliuşa îşi aduce mereu aminte de dumneata, ştii, te-a pomenit până şi în delir. Probabil c-a ţinut foarte mult la dumneata înainte... Înainte de... accidentul acela... cu briceagul. Şi cred că mai este încă ceva la mijloc... Dar ce-i cu câinele ăsta, e al dumitale?

— Da. Îl cheamă Perezvon.

— Nu e Jucika? exclamă Aleoşa, uitându-se cu mâhnire în ochii lui. Să fi dispărut chiar aşa, fără urmă?

— Ştiu că aţi vrea cu toţii să fie Jucika, am auzit, spuse Kolea cu un zâmbet misterios. Ascultă, Karamazov, am să-ţi spun tot, de aceea te-am chemat afară când am venit, ca să-ţi explic tot ce s-a întâmplat, înainte de a intra în casă, începu el cu însufleţire. Aşadar, astă primăvară l-au înscris pe Iliuşa în clasa întâi la noi la şcoală. Ştii cum sunt guguştiucii ăştia dintr-a întâi nişte plozi fără minte. Din prima zi l-au luat în primire. Eu sunt cu două clase mai mare, aşa că nu prea mă amestec cu ei, îi privesc numai de la distanţă. Am observat ca, aşa firav şi slăbuţ cum e, băiatul avea totuşi mândria lui şi nu voia cu nici un preţ să se dea bătut; îi scăpărau ochişorii şi le ţinea piept cu bărbăţie. Îmi plac copiii ca el. Puştimea se ţinea mai vârtos de capul lui şi-l hărţuia tot timpul. Avea pe el, sărăcuţul, un paltonaş ponosit, pantalonaşii îi rămăseseră scurţi şi cizmuliţele erau sparte. Poţi să-ţi închipui ce-l mai batjocoreau. Nu ştiau ce să mai facă să-l umilească! Ei, uite, asta nu mi-a mai plăcut; am sărit numaidecât să-i iau apărarea şi i-am scărmănat bine pe toţi. Îi bat de-i zvânt, Karamazov, şi ei mă adoră! se lăudă Kolea, volubil. De altfel, să-ţi spun drept, mie îmi sunt dragi copiii. Am şi eu acasă doi prichindei, din pricina lor am şi întîrziat. Din ziua aceea l-au lăsat în pace pe Iliuşa, iar eu l-am luat sub aripa mea protectoare. Mi-am dat seama de la început că puştiul are o fire mândră, dumitale pot să-ţi vorbesc deschis, e mândru, să ştii, grozav de mândru şi, cu toate astea, faţă de mine era supus ca un sclav, totdeauna la ordinele mele, mă asculta cu sfinţenie, ca pe Dumnezeu, căuta chiar să mă imite cu orice chip. În recreaţie venea întins la mine şi ne plimbam împreună, duminica tot aşa. Ştii dumneata cum sunt băieţii la şcoală, cum văd pe câte un elev mai mare că se împrieteneşte cu vreun puşti, încep să râdă de el ca nişte zevzeci; e şi asta o prejudecată. În definitiv, ce, n-am voie? Să zicem că e o fantezie de a mea şi basta, nu-i aşa? N-avea decât de învăţat de la mine, i se ascuţea mintea; spune-mi şi mie, de ce n-aş putea să dezvolt inteligenţa unui copil dacă aşa-mi place? Aşa cum ai făcut şi dumneata, Karamazov, cînd te-ai apropiat de puştimea asta, ai vrut – nu-i aşa? – să influenţezi tânăra generaţie, s-o ajuţi să se dezvolte, într-un cuvânt, să-i fii de folos. Am dreptate! Trebuie chiar să-ţi mărturisesc că tocmai asta m-a interesat în primul rând la dumneata, trăsătura asta de caracter pe care o cunoaştem din auzite. Dar să revenim a subiect: la un moment dat am observat că în sufletul băiatului a început să iasă la iveală şi să se manifeste din ce în ce mai vădit o sensibilitate exagerată, un fel înclinaţie spre sentimentalism, iar eu, de când mă ştiu pe lume, sunt un duşman neîmpăcat al râzgâielilor de felul ăsta! Şi pe urmă, mai era şi această contradicţie: fiind mândru faţă de mine, era totuşi supus ca un rob, da, chiar aşa, supus ca un rob, eu toate că uneori i se aprindeau ochişorii şi dintr-o dată nu mai voia să asculte ce-i spuneam, începea s-o ia razna. Uneori îi împărtăşeam pe larg unele idei; n-aş putea să spun că se ridica împotriva părerilor mele, nu era vorba de asta, simţeam însă că are un dinte împotriva mea şi că-mi face opoziţie pentru că rămâneam sloi de gheaţă la afecţiunea pe care mi-o arăta. Ca să-l învăţ minte, cu cât căuta să se alinte mai mult, cu atât mă purtam mai rece cu el; o făceam intenţionat fiind convins că aşa trebuie să mă port. Voiam sa-i oţelesc firea, să-l echilibrez, să fac om din el... şi aşa mai departe... cred că înţelegi ce vreau să spun. Într-o zi, observ că-i schimbat, e abătut şi parcă-l frământă ceva. Trece o zi, două, trei, şi băiatul e din ce în ce mai amărât, dar nu din pricina răcelii de care se lovea dorinţa lui de a fi alintat, ci dintr-un alt motiv, mai puternic, mai serios, un motiv de ordin superior. „Ce tragedie s-o fi întâmplat?” mă gândesc eu. Caut să-l trag de limbă şi ce crezi că-mi spune? Se împrietenise, nu mai ţin minte cum şi în ce împrejurări, cu Smerdeakov, feciorul care era în serviciu la răposatul dumitale tată (pe atunci mai trăia încă), şi Smerdeakov îl învăţase – ce ştia, bietul copil fără minte? – un joc, chipurile, ca să se distreze, ceva pe cât de stupid pe atât de barbar, de o rară cruzime; să ia, adică, nişte miez de pâine în care să înfigă un ac şi să-l arunce unui câine vagabond, o jigodie lihnită de foame, care înfulecă pene-mestecate tot ce găseşte de mâncare, şi după aceea să vadă