eu?! Acum au să se ciorovăiască aşa până diseară. Grozav îmi place să-i pun pe foc pe zevzeci, oricine ar fi ei şi de orice condiţie. Poftim, uite încă un capsoman! Îl vezi? mujicul acela de colo. E o vorbă: „Nu există imbecil mai mare decât un francez imbecil”, dar şi mutrele noastre ruseşti îşi dau de multe ori arama pe faţă. Spune şi tu dacă nu-i stă scris pe faţă că-i nătărău! Ce zici?

— Lasă-l în pace, Kolea, hai să mergem.

— Pentru nimic în lume, de-abia mi s-a stârnit cheful. Hei, bună ziua, bade!

Tocmai trecea pe lingă ei un ţăran voinic, puţin afumat, cu o figură naivă, rotund la faţă şi cu nenumărate fire argintii în barbă. Omul îşi ridică ochii şi se uită la băiat.

— Bună să-ţi fie inima, dacă nu cumva îţi arde de glumă! răspunse el tacticos.

— Şi dacă-mi arde? întrebă Kolea râzând.

— Atunci să fii sănătos! E bine să mai şi glumeşti câte-odată. Nu strică.

— Iartă-mă, neică, am glumit.

— Să te ierte Dumnezeu.

— Dar dumneata mă ierţi?

— Cu dragă inimă. Cale bună!

— Ia uite, domnule, mi se pare că nu eşti chiar aşa de prost!...

— Oricum, mai deştept ca tine, răspunse prompt, cu aceeaşi seriozitate, mujicul.

Kolea îşi cam pierdu cumpătul.

— N-aş crede!

— Ţi-o spun eu.

— O fi.

— Păi vezi, frăţioare?!

— Rămâi cu bine!

— Umblă sănătos!

— Sunt fel de fel de mujici, îi spuse Kolea lui Smurov, după câteva clipe de tăcere. De unde puteam să ştiu c-o să dau peste unul isteţ? Totdeauna sunt gata să recunosc când un om din popor e deştept.

În depărtare se auzi bătând ornicul catedralei: era unsprezece şi jumătate. Băieţii iuţiră pasul, iar restul drumului îl făcură aproape fără să mai schimbe o vorbă, deşi avură o bucată bună de mers până la locuinţa căpitanului Sneghirev. La vreo douăzeci de paşi de casă, Kolea se opri şi-l trimise înainte pe Smurov, pentru a-l ruga pe Karamazov să iasă un moment afară.

— Vreau să ştiu cum stau lucrurile, îi explică el.

— Dar de ce-l mai chemi? obiectă Smurov. Intră direct, sa vezi ce-o să se bucure când o să te vadă! Ce rost are să faci cunoştinţă cu el afară, în frig?

— Ştiu eu de ce-l chem aici, în frig! i-o reteză autoritar Kolea (îi plăcea grozav să-l intimideze pe puşti) şi Smurov alergă să execute ordinul.

 

 

IV - JUCIKA

 

Kolea se sprijini de gard cu un aer grav şi rămase în aşteptarea lui Aleoşa. Da, de mult dorea sa dea ochii cu dânsul. Îi auzise adesea pe băieţi vorbind despre el, dar până atunci, de câte ori îi pomeneau numele în prezenţa lui, Kolea lua o mutră indiferentă, ba o dată îndrăznise chiar să-l „critice”. În sinea lui însă grozav ar fi vrut să-l cunoască; tot ceea ce aflase despre Aleoşa avea ceva simpatic şi atrăgător. Aşadar, era un moment decisiv: trebuia, înainte de toate, să rămână stăpân pe situaţie şi să se arate pe deplin independent. „Altminteri, ar putea să creadă că n-am decât treisprezece ani şi să mă ia drept un copilandru de-o seamă cu ceilalţi. Ce-o fi având el de împărţit cu toată puştimea asta? Am să-l întreb când o să ne cunoaştem mai bine. Păcat că sunt atât de scund. Tuzikov e ceva mai mic ca vârstă decât mine şi e totuşi cu o jumătate de cap mai înalt. În schimb, am o mutră inteligentă; nu sunt frumos, ştiu, ba poate chiar urâţel, dar am o mutră inteligentă. Nu trebuie să-mi dau drumul la gură chiar aşa, de la început, n-are rost să-i sar de gât de la primul cuvânt, ar putea să creadă cine ştie ce... Mai mare ruşinea!”

Deşi părea atât de sigur pe el, în realitate Kolea se simţea neliniştit. Îl necăjea mai ales faptul că era atât de scund; dacă regreta ceva era nu atât „urâţenia” lui, cât statura. Acasă, încă de anul trecut, făcuse un semn într-un colţ pe perete cu creionul, ca să-şi măsoare înălţimea, şi de atunci la fiecare două luni se apropia cu inima strânsă de semnul cu pricina, ca sa vadă cu cât se mai înălţase între timp. Dar vai! Din păcate, creştea grozav de încet şi din pricina asta de multe ori îl cuprindea disperarea. Cât priveşte înfăţişarea, nu era nicidecum „urâţel”, avea chiar un obrăjor drăgălaş, palid şi pistruiat. Ochitorii ageri, cenuşii, nu prea mari, aveau o privire îndrăzneaţă şi adeseori, sub imperiul unei emoţii puternice, începeau să scânteieze. Pomeţii cam proeminenţi, gura mică, buzele nu prea groase şi foarte rumene şi un născior mic, în vânt, voluntar. „Cârn, ce mai încolo-încoace, cârn sadea!” bodogănea Kolea de câte ori se uita în oglindă şi întorcea spatele dezgustat, „Poate că nici mutra mea nu-i chiar atât de inteligentă?” se întreba uneori, gata să se îndoiască până şi de asta. Să nu vă închipuiţi totuşi că era chiar atât de preocupat de chipul şi de statura lui şi că n-ar fi avut altă grijă pe lume. Dimpotrivă, oricât de amare erau clipele petrecute în faţa oglinzii, Kolea uita îndată de ele, avântându-se cu toată râvna, pentru o bună bucată de vreme, „în lumea ideilor şi în viaţa reală”, cum îşi definea el însuşi îndeletnicirile.

Aleoşa ieşi îndată din casă şi veni spre el, întinzând pasul. De departe încă, băiatul observă pe chipul său mărturiile evidente ale unei bucurii. „Să fie chiar atât de încântat că mă vede?” se gândi Kolea cu o mulţumire ascunsă.

Trebuie să menţionăm că, între timp, Aleoşa se schimbase foarte mult, arăta cu totul altfel decât atunci când ne-am despărţit de el; lepădase rasa monahală în locul căreia purta acum un costum ce-i venea ca turnat, pălărie moale cu boruri rotunde şi-şi tunsese pletele. Toate aceste schimbări îl prindeau de minune, ba chiar se putea spune că era un tânăr chipeş. Obrazul lui drăgălaş era pururea luminat de o voioşie molcomă, senină, lipsită de exuberanţă. Kolea fu mai cu seamă mirat văzându-l că ieşise din odaie, aşa cum era, numai în haină, grăbit probabil să dea mai curând ochii cu el. Aleoşa îi întinse mâna fără multă vorbărie.

—