la şcoală, ar fi însemnat să-l amarase. Dar tu nu poţi să pricep încă asta, Smurov. Trebuie să ştii cum să vorbeşti cu poporul,

— Dar, te rog, nu te mai lega de nimeni, să nu iasă iasă cine ştie ce dandana ca atunci, cu Gîsea.

— Ţi-e frică?

— Nu râde, Kolea, zău mi-e frică. Taticu s-ar face foc. Mi-a spus să nu mă mai prindă că umblu cu tine, că-i bucluc.

— Nu-ţi fie teamă, că de data asta n-o să se mai întâmple nimic. Bună ziua, Nataşa! o salută el pe o precupeaţa.

— Care Nataşa, că pe mine mă cheamă Maria, riposta cu o voce piţigăiată precupeaţa, o femeie în puterea vârstei.

— Îmi pare bine că te cheamă Maria, să ne vedem sănătoşi!

— Mă năpârstocule, nici n-ai răsărit bine, şi te şi legi de oameni?

Kolea dădu din mâini, ca şi când ea s-ar fi legat de el şi nu i-ar fi dat pace.

— N-am timp acum, n-am timp, lasă, c-o să-mi spui duminica viitoare!

— Ce să-ţi spun duminica viitoare? Ce ai cu bieţii creştini de te legi ca strechea de ei, haimana? se oţărî Maria. Aoleo, ce mamă de bătaie ţi-aş mai trage! Toată lumea ştie că te ţii numai de blestemăţii şi batjocoreşti oamenii!

Precupeţele de la tarabele din vecinătatea Mariei se porniră pe râs. Tocmai atunci, de sub bolta ce dădea spre ocolul dughengiilor, ieşi la iveală un om mânios din cine ştie ce pricină, băiat de prăvălie după înfăţişare, dar nu de prin partea locului, ci un venetic pare-se, cu un caftan lung, albastru şi o şapcă cu cozoroc, tânăr, cu părul numai inele, prelung la faţă şi palid şi cu obrazul ciupit de vărsat. Flăcăul mânios veni întins spre Kolea, ameninţându-l cu pumnul.

— Te cunosc eu! strigă el furios. Ce, crezi că nu te cunosc?

Kolea îl privi cu atenţie. Nu-şi amintea de loc să-l fi văzut vreodată sau să fi avut vreo răfuială cu el. Dar câte ciorovăieli nu avusese pe stradă?! Parcă putea să le ţină minte pe toate?!

— Mă cunoşti? întrebă el ironic.

— Te cunosc! Da, da, te cunosc! repeta într-una, ca un zevzec, târgoveţul.

— Să fii sănătos! Acum n-am timp, s-auzim de bine!

— De ce te ţii de drăcii? urlă nevricosul. Te mănâncă pielea? Ce, crezi că nu te cunosc? Iar te-ai apucat de prostii?

— Ascultă, nenişorule, că mă ţin sau că nu mă ţin de drăcii, asta nu-i treaba dumitale! rosti ştrengarul, oprindu-se locului, fără să-l slăbească din ochi.

— Cum nu-i treaba mea?

— Uite-aşa, nu te priveşte!

— Atunci pe cine? Pe cine priveşte, hai? Zi, pe cine?

— În momentul de faţă îl priveşte numai pe Trifon Nikitici, nenişorule, ai înţeles?

— Pe Trifon Nikitici? Care Trifon Nikitici? se miră în prostie, tot atât de burzuluit, flăcăul, cu privirile pironite asupra lui.

Ticluindu-şi o mutră gravă, Kolea îl măsură din cap până în picioare şi-l întrebă tam-nesam, pe un ton răstit şi în acelaşi timp insinuant:

— Ai fost la înălţare?

Flăcăul se fâstâci.

— La înălţare? Care înălţare? Pentru ce? Nu, n-am fost.

— Îl cunoşti pe Sabaneev? continuă şi mai răstit Kolea.

— Care Sabaneev? Nu, nu-l cunosc.

— Atunci ce mai vrei, du-te dracului! i-o trânti în faţa şcolarul şi, cotind pe o stradă la dreapta, îşi văzu de drum, ca şi când şi-ar fi dat seama că nu-i de demnitatea lui să stea de vorbă cu un nătărău care nici habar n-avea cine-i Sabaneev.

Flăcăul se dezmetici, în sfîrşit, din buimăceală şi începu să se frământe mai vârtos.

— Stai, n-auzi?! Care Sabaneev? Ce tot bătea cîâmpii? ceru el lămuriri precupeţelor, zgâindu-se la ele prosteşte.

Femeile nu mai puteau de râs.

— E dracu gol băiatul ăsta! zise una.

— Cine să fie Sabaneev ăla de care vorbea? nu-şi mai găsea astâmpăr flăcăul, dând din mână din ce în ce mai agitat.

— Apoi c-o fi ăl de a fost băgat la Kuzmicevii, că altul cin să fie?... Îşi dădu cu părerea o femeie.

Flăcăul o privi buimac.

— La Kuzmicev? sări cu gura alta. Păi ăla nu-i Trifon. Îl cheamă Kuzma, nu Trifon, c-aşa îi zicea băiatul, Trifon Nikitici, aşa că nu poate să fie el.

— Nu-i nici Trifon, nici Sabaneev, e Cijov sadea! se amestecă în vorbă a treia precupeaţă care tăcuse până atunci, ascultând serioasă discuţia. Alexei Ivanîci Cijov, aşa-l cheamă, Alexei Ivanîci, dacă vă spun!

— Da, da, aşa e, Cijov! îi ţinu isonul a patra precupeaţă. Flăcăul nu mai ştia ce să creadă şi se uita năucit când la una, când la alta.

— Dar de ce m-o fi întrebat dacă-l cunosc, ce-o fi vrut să zică, oameni buni? izbucni aproape cu disperare. „îl cunoşti pe Sabaneev?” Dracu ştie cine o mai fi şi Sabaneev ăla!

— Măi, tare mai eşti sucit, bre, omule! Ţi-am spus doar că-l cheamă Cijov, nu Sabaneev, Alexei Ivanovici Cijov! se stropşi la el una dintre leliţe.

— Care Cijov? Hai? Zi, dacă ştii!

— Ăla lungu, cu chică, ăla, bre, care a fost astă-vară în piaţă.

— Şi ce am eu cu Cijov al tău, femeie?

— Apoi ce ştiu eu ce-i fi având?!

— Chiar aşa, cine vrei să ştie ce-oi fi având cu el?! adăugă alta. Tu trebuie să ştii, că faci atâta gura! Ţie doar ţi-a spus, neghiobule, nu nouă! Ori poate chiar nu-l cunoşti de-adevăratelea?

— Pe cine?

— Pe Cijov.

— Dar-ar dracii în el de Cijov, duce-te-ai învârtindu-te cu el împreună! Am să-i rup oasele! M-a luat în băşcălie!

— Tu să-i rupi oasele lui Cijov? Vezi să nu ţi le rupă el ţie! Vai de capul tău, tontălăule!

— Nu lui Cijov, nu lui, iazma dracului, cobe! Băiatului am să-i rup oasele! Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el, că şi-a bătut joc de mine!

Femeile râdeau să se prăpădească. În momentul acela Kolea ajunsese departe şi-şi vedea de drum ţanţoş, cu un aer triumfător. Smurov se ţinea după el, întorcând mereu capul spre grupul ce rămăsese locului vociferând. Îi venea şi lui să râdă, deşi se temea să nu intre iar în cine ştie ce bucluc din pricina lui Krasotkin.

— Cine e Sabaneev ăla despre care l-ai întrebat? se interesă el, deşi cunoştea dinainte răspunsul.

— De unde vrei să ştiu