— Uite ce e, drăguţă, asta mă priveşte personal. Mă duc din capul meu acolo, fiindcă aşa vreau eu şi aşa am poftă, pe când voi toţi v-aţi dus fiindcă v-a tras după el Alexei Karamazov. Orice s-ar zice, e o mare diferenţă. Şi apoi, de unde este, poate că nici nu vreau să mă împac cu el? Ce prostie!

— Nu-i adevărat, nu ne-a tras după el Karamazov, cine ţi-a spus asta? Băieţii s-au dus singuri acolo; ce-i drept, e prima oară au fost cu Karamazov. Şi nu-i vorba de nici o prostie. Au venit rând pe rând, mai întâi unul, pe urmă altul. Taică-său nu ştia ce să mai facă de bucurie. Zău, mi-e teamă c-o să înnebunească, săracul, dacă se prăpădeşte Iliuşa. Şi-şi dă seama că-i moare băiatul. Nu pot să-ţi spun ce fericit a fost că ne-am împăcat cu Iliuşa. De altfel, Iliuşa întreabă mereu de tine, dar numai atât, întreabă ce mai faci şi după aceea tace. Ascultă-mă pe mine, taică-său ori o să înnebunească, ori o să se spânzure. Nici înainte de asta nu prea părea a fi în toate minţile. Să ştii că-i un om tare cumsecade; sunt convins ca atunci a fost o greşeală la mijloc. Numai criminalul acela care şi-a ucis tatăl e de vină că l-a luat la bătaie. – Şi totuşi, pentru mine Karamazov rămâne o enigmă. Aş fi putut să-l cunosc de mult, dar sunt ocazii în care îmi place să mă ţin mândru. Şi apoi, mi-am făcut despre el o părere pe care rămâne s-o controlez, să văd dacă stă în picioare.

Kolea tăcu îngândurat; Smurov nu mai spuse nici el nimic. Avea un adevărat cult pentru Kolea Krasotkin şi nici prin gând nu i-ar fi trecut să i se adreseze vreodată ca de la egal la egal. Krasotkin îl făcuse teribil de curios, spunându-i că se duce „de capul lui” la Iliuşa. Cu siguranţă că era un mister la mijloc; ce l-o fi apucat aşa, deodată, pe Kolea sa meargă acolo şi de ce neapărat azi? Tocmai treceau prin piaţa înţesată în ziua aceea cu căruţe pline cu orătănii. Precupeţele vindeau la tarabe covrigi, aţă etc. Târgurile astea duminicale, numite în popor iarmaroace, au loc de mai multe ori pe an la noi, în oraş. Perezvon, într-o excelentă dispoziţie, o lua mereu înainte, abătându-se la tot pasul din drum, când la dreapta, când la stânga, să adulmece câte ceva. De cîte ori se întâlnea cu vreun câine, se apropia de el, bucuros să-l miroasă, potrivit regulilor de bună purtare ale speţei canine.

— Îmi place să observ realitatea, Smurov, rosti la un moment dat Kolea. Ai văzut cum se miros între ei câinii când se întâlnesc? E şi asta o lege a naturii.

— Caraghioasă lege, ce să-ţi spun!

— Ba nu e caraghioasă de loc, te înşeli. În natură nu este nimic caraghios, numai aşa ni se pare uneori nouă, oamenilor, fiindcă avem atâtea prejudecăţi. Dacă ar fi în stare să-şi dea cu părerea şi să critice, cu siguranţă că şi câinii, la rândul lor, ar găsi o mulţime de lucruri ridicole în felul nostru de a fi, mai ales în relaţiile sociale dintre oameni şi cei care îi guvernează, mai multe chiar decât găsim noi la ei, da, da, mai multe, repet, sunt convins că-i întrecem în privinţa stupidităţilor de acest gen! Asta-i ideea lui Rakitin şi e într-adevăr extraordinară. Eu sunt socialist, Smurov.

— Ce înseamnă să fii socialist? se interesă băiatul.

— Adică toată lumea să fie egală, să aibă toţi aceeaşi avere, să nu mai existe căsătorie, iar cât priveşte religia şi celelalte legi, să rămână la bunul plac al fiecăruia şi aşa mai departe. Eşti încă prea mic ca să pricepi lucrurile astea. Dar ştii că e frig!

— Da. Minus douăsprezece grade. Adineauri tata s-a uitat la termometru.

— Ai observat, Smurov, că în toiul iernii, când sunt cincisprezece sau chiar optsprezece grade sub zero, nu tremuri chiar atât de tare ca în primele zile când se lasă aşa, deodată, un ger de douăsprezece grade, cum e acum, şi nu e prea multă zăpadă? Asta înseamnă că oamenii încă nu s-au obişnuit cu frigul. La oameni obişnuinţa e totul, şi asta în orice domeniu, chiar în relaţiile dintre state sau în politică. Obişnuinţa este motorul principal. Ia uite ce comic e mujicul acela!

Kolea îi arătă un mujic zdravăn, cu o figură blajină, încotoşmănat într-un cojoc, care făcea de planton lângă căruţa lui, pocnindu-şi de zor palmele înmănuşate ca să se mai încălzească. Omul avea o barbă lungă şi bălaie, plină de promoroacă.

— Vezi că ţi-a îngheţat barba! îi strigă Kolea impertinent, în momentul când ajunse în dreptul lui.

— Că doară n-a îngheţat numai a mea! îi răspunse mujicul sentenţios, fără să se tulbure câtuşi de puţin.

— Ce-ai cu el, lasă-l în pace! se rugă Smurov.

— Nu-i nimic, n-o să se supere, pare un om cumsecade. Rămâi cu bine, Matvei.

— Umblă sănătos.

— Da ce, te cheamă Matvei?

— Matvei. N-oi zice că n-ai ştiut?!

— Zău n-am ştiut, am spus numai aşa, într-o doară.

— Ca să vezi! Eşti şcolar?

— Şcolar.

— Şi te bate des?

— Nu chiar aşa des, dar straşnic.

— Şi te doare?

— Cum se întâmplă. Ţăranul oftă din rărunchi.

— De, asta-i viaţa!

— S-auzim de bine, Matvei!

— Umblă sănătos, flăcăule! Văd că eşti inimos.

Băieţii plecară mai departe.

— E un ţăran de treabă, îi spuse Kolea lui Smurov. Îmi place să stau de vorbă cu poporul şi-mi pare bine când pot să-i dau dreptate.

— De ce l-ai minţit că ne bate la şcoală? întrebă Smurov.

— Aşa, ca să-i fac plăcere.

— Cum adică?

— Ascultă, Smurov, nu pot să sufăr oamenii care te bat la cap fiindcă n-au fost în stare să priceapă ceva de la început. Sunt lucruri care nu se pot explica. După părerea lui, orice şcolar mănâncă bătaie şi aşa se şi cade, să fie bătut, altminteri ce fel de şcolar mai e acela pe care nu-l altoieşte nimeni? Dacă i-aş fi spus că n-am încasat nici o palmă