reprezentaţia, lăsându-l pe Perezvon să stea răsturnat o bucată de timp şi abia după aceea îl fluieră. Dobitocul sări în sus şi începu să zburde, fericit că-şi împlinise datoria.

— Apoi că ăsta-i odată câine! rosti cu convingere Agafia.

— De ce ai întârziat, femeie? o luă de scurt Krasotkin.

— Femeie! I-auzi, mucosul!

— Eu, mucos?!

— Mucos, da. Ce-ţi pasă dac-am întârziat? Am întârziat, fiindcă aşa a trebuit, bodogăni slujnica, făcându-şi de lucru la gura sobei, fără să fie cumva mânioasă sau necăjită; dimpotrivă, părea încântată să se hârjonească cu conaşul cel mucalit.

— Ascultă, bătrână fără minte! începu Kolea, sculându-se de pe divan. Poţi tu să juri pe tot ce ai mai sfânt pe lume, dacă nu chiar pe ceva mai grozav, că în lipsa mea o să fii cu ochii în patru şi o să ai grijă de puşti? Fiindcă eu trebuie să plec.

Agafia râse.

— De ce să jur? Las, că văd eu de ei şi aşa...

— Nu, nu! Numai dacă-mi juri pe mântuirea sufletului tău. Altfel nu plec.

— N-ai decât. Ce-mi pasă mie, tot e ger afară, şezi frumuşel acasă!...

— Puştime, urmă Kolea, adresându-se copiilor, femeia asta o să stea cu voi până mă întorc eu sau până vine mămica voastră, pentru că din moment în moment trebuie să sosească şi dânsa. Pe deasupra, o să vă dea şi ceva să mâncaţi. O să le dai, nu-i aşa, Agafia?

— Le dau, de ce să nu le dau?!

— Atunci la revedere, guguştiucilor, acum pot să plec şi eu liniştit. Ascultă, bunicuţo, rosti el cu importanţă, dar ceva mai încet, trecând pe lîngă Agafia. Sper că n-o să le îndrugi verzi şi uscate despre Katerina, c-aşa sunteţi voi, muierile, vă mănâncă limba! Trebuie să ai în vedere vârsta lor fragedă. Aici, Perezvon!

— Ci dute cu Dumnezeu! se burzului Agafia. Pamblicarule! Ce te-aş mai altoi eu pentru vorbele astea!

 

 

III - ŞCOLARUL

 

Kolea însă n-o mai auzi. În sfârşit, era slobod să-şi ia valea. Ieşi pe poartă şi, după ce se uită roată împrejur, şopti, zgribulindu-se de frig: „Oho, e ger!” şi o porni la drum înainte, ca puţin mai încolo s-o apuce la dreapta pe o ulicioară ce răspundea în piaţa. Spre capătul străzii, în dreptul penultimei case, îşi încetini pasul şi, scoţând din buzunar un ţignal, fluieră cu putere într-un fel anumit, ca să-şi anunţe sosirea. Nu avu prea mult de aşteptat; un minut mai târziu, o zbughi pe poartă afară un băieţel rumen, de vreo unsprezece ani, îmbrăcat cu un paltonaş călduros destul de curăţel, ba chiar elegant. Era Smurov, elev într-a-ntâia, un puşti pe lângă Kolea Krasotkin, care era cu două clase mai mare. Băiatul unui funcţionar cu dare de mână, Smurov o şterse de acasă pe furiş, deoarece părinţii pare-se că nu prea vedeau cu ochi buni prietenia lui cu Krasotkin pe care toată lumea îl cunoştea ca pe un cal breaz. Dacă cititorul îşi mai aduce aminte, Smurov făcuse şi el parte din grupul celor şase şcolari care-l bombardaseră cu pietre pe Iliuşa în urmă cu două luni şi care, mai apoi, îi spusese lui Aleoşa Karamazov toată povestea acestuia.

— E un ceas de când te aştept, Krasotkin, îi reproşa băiatul care părea destul de dezgheţat, în timp ce amândoi o luau la picior, grăbindu-se să iasă în piaţă.

— Am întârziat răspunse Krasotkin. Am avut treabă. Nu ţi-e teamă c-o să manânci o papară dacă ne vede cineva împreună?

— Fugi de-aici! Ce, crezi că se atinge cineva de mine?!

— L-ai luat şi pe Perezvon?

— Da.

— Vrei să mergi cu el acolo?

— Da.

— Ei, dac-ar fi fost Jucika!

— Jucika s-a dus, nu mai exista. A dispărut în neagra veşnicie.

Smurov se opri locului.

— Ce-ar fi dacă... Îngăimă el. Iliuşa spune că Jucika era tot aşa, fumurie şi miţoasă, ca Perezvon. Ce-ar fi să-i spui că e Jucika, poate c-o să creadă!?

— Ţine minte, şcolarule, primo: să te fereşti de minciună ca de foc; secundo: să te fereşti de ea chiar dacă-i vorba sa faci o faptă bună. Şi încă ceva, sper că nu le-ai spus că vin...

— Doamne fereşte, atâta lucru pricep şi eu! Dar mi-c teamă că tot n-o să-i treacă supărarea chiar când l-o vedea pe Perezvon, oftă băiatul. Ştii, tată-său, căpitanul, Şomoiot; de câlţi, zicea că-i aduce azi un căţel, un dog de Milano veritabil, cu totul negru. Speră să-l împace aşa pe Iliuşa, dar mie parcă nu-mi vine să cred.

— Şi Iliuşa ce face?

— Rău, rău de tot! Cred c-are oftică. Încolo îşi dă seama de toate, dar abia poate să respire, zău, nu-mi place de loc cum respiră! Ieri a cerut să-l plimbe puţin prin odaie, l-au încălţat, dar n-a putut să facă nici câţiva paşi. „Vezi, tată, zice, ţi-am spus că cizmuliţele astea sunt păcătoase, s-au lăbărţat, totdeauna mi-a fost greu să umblu cu ele.” Săracul, crede că din pricina lor nu poate să meargă şi el abia se ţine pe picioare de slab. Mi-e teamă că n-o s-o mai ducă nici o săptămână. Herzenstube vine mereu să-l vadă. Acum au parale, s-au îmbogăţit.

— Pungaşii!

— Cine?

— Doctorii, ticăloşii ăştia de doctori! Toţi, în general şi fiecare în particular, bineînţeles, Eu nu cred în medicină. E o ştiinţă inutilă, asta-i tot ce pot să-ţi spun. Chestiunea asta, de altfel, trebuie s-o mai studiez. Dar de unde şi până unde aţi devenit aşa, deodată, sentimentali? Mi se pare că toată clasa se duce acolo.

— Nu chiar toată clasa, dar vreo zece dintre noi se duc în fiece zi. Asta nu înseamnă nimic.

— Un singur lucru nu pot să înţeleg: ce caută aici Karamazov? Mâine sau poimâine fratele lui o să fie judecat pentru crimă şi dumnealui mai are timp de pierdut cu astfel de sentimentalisme copilăreşti!

— Aici nu mai poate fi vorba de nici un sentimentalism. Tu n-ai venit acum să te împaci cu Iliuşa?

— Să mă împac? Ce expresie ridicolă! De altfel, nu permit nimănui să mă judece.

— Să vezi ce bucurie o să fie pe Iliuşa când are să te vadă! Nici prin gând nu-i trece c-o să vii. De ce, zău, de ce te-ai încăpăţânat