mare, reuşea să impună punctul ei de vedere. Dacă totuşi nu era de acord cu ea, Kostea apela mai totdeauna la înţelepciunea lui Kolea Krasotkin, a cărui sentinţă era definitivă pentru ambele părţi. De astă dată dezbaterile copiilor părură să-l intereseze pe Krasotkin care se opri în prag să asculte. Văzând atenţia cu care-i învrednicea, copiii îşi continuară disputa cu şi mai multă înfocare.

— Poţi să-mi spui ce vrei, că nu te cred, în vecii vecilor n-am să te cred, ciripea Nastia cu însufleţire, că moaşa găseşte copiii în grădină printre căpăţânile de varză! Unde-ai mai pomenit tu iarna varză în grădină?! Aşa că mătuşica n-avea cum să-i aducă o fetiţă Katerinei...

Kolea exclamă a mirare:

— Ţţ-ţţ, ia te uită!

— Eu cred aşa, că de adus, tot ea trebuie să-i aducă, dar numai la femeile care sunt măritate.

Kostea se uită ţintă la Nastia, ascultând-o gânditor, ca şi cum ar fi cumpănit în minte ceva.

— Ce proastă eşti tu, Nastia! rosti el, în sfârşit convins, fără să se piardă cu firea. Păi Katerina nu ştii că nu-i măritată. Cum poate atunci să aibă un copil?

Nastia se aprinse şi mai tare.

— Habar n-ai! i-o reteză ea îndârjită. De unde ştii că nu-i măritată, poate că bărbatu-său e la închisoare şi de aia, vezi, are copil acum.

Kostea, un omuleţ cu capul pe umeri, o întrebă serios:

— Dar ce, bărbatu-său e la închisoare?

— Sau nu, uite cum, îl întrerupse Nastia impetuoasă, părăsind prima ipoteză, ca şi când ar fi uitat pe loc ceea ce spusese mai înainte. Ai dreptate, n-are bărbat, dar a vrut să se mărite şi atâta s-a gândit şi s-a răzgândit cum să facă să se mărite, că-n loc să capete un bărbat, s-a pomenit c-un copil.

— Aşa da, poate, se dădu învins Kostea. De ce n-ai spus aşa de la început, de unde vrei să ştiu eu?

— Aoleu, copii, copii, e bucluc mare cu voi! Suspină Kolea intrând în odaie.

— Ai venit şi cu Perezvon? se bucură Kostea, cu faţa luminată de râs, şi începu a trosni din degete, chemând câinele la el.

— Măi puştime, nu ştiu ce să fac, li se destăinui grav Kolea. Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor. Pesemne că Agafia şi-a rupt piciorul de n-a venit nici până acum, precis şi indiscutabil, şi eu am de mers undeva. Ce ziceţi, îmi daţi drumul să plec sau nu-mi daţi?

Copiii se uitară îngrijoraţi unul la altul, mutrişoarele lor încântate începură să se lungească. De altfel, nu înţelegeau încă prea bine ce li se cerea.

— N-o să faceţi vreo poznă în lipsa mea? N-o să vă căţăraţi pe dulap, să vă rupeţi, Doamne fereşte, picioarele? N-o să bociţi de frică?

Copiii păreau tare plouaţi.

— În schimb, am să vă arăt ceva, un tunuleţ de bronz care trage cu praf de puşcă deadevăratelea.

Chipurile micuţe se înseninară ca prin farmec.

— Arată-ne tunuleţul! se rugă Kostea, fericit.

Kolea deschise taşca şi scoase dinăuntru un tun mic de bronz pe care îl puse pe masă.

— Arată-ne, arata-ne! îi îngână el mişcând jucăria din loc. Vedeţi, are şi roţi, şi poţi să tragi cu el. Îl încarci cu alice, şi odată face bum!

— Şi poate să omoare pe cineva?

— Mai e vorbă?! Uite-aşa mi ţi-i culcă pe toţi la pământ, numai să ştii să ocheşti.

Kolea le dădu toate indicaţiile: unde trebuie turnat praful de puşcă, unde se pun alicele, cum se trage şi, în sfârşit, le explica ce înseamnă un recul. Copiii erau numai ochi şi urechi. Mai ales povestea cu reculul îi lăsă cu gura căscată.

— Şi chiar ai praf de puşcă?! se interesă Nastia.

— Am.

— Arată-ne şi praful de puşcă, stărui ea cu un surâs rugător.

Krasotkin deschise din nou taşca şi luă dinăuntru o sticluţă pe fundul căreia, într-adevăr, se aflau un pic de pulbere şi un ghemotoc de hârtie cu câteva alice. Ba chiar destupă sticluţa, lăsând să curgă câteva fire de praf în palmă.

— Numai să nu fie foc pe aproape, altfel face explozie şi ne curăţăm cu toţii! îi avertiză el, pentru ca efectul să fie deplin.

Copiii priviră pulberea cu o teamă respectuoasă ce le sporea şi mai mult admiraţia. Kostea rămăsese cu ochii la alice.

— Alicele nu iau foc? întrebă el.

— Nu.

— Dă-mi şi mie câteva, îl imploră băieţelul.

— Din astea pot să-ţi dau, poftim, dar să nu i le arăţi mămichii până mă întorc, să nu creadă cumva că-i praf de puşcă. O să moară de frică numai când le-o vedea, şi pe urmă să te ţii, o să vă ia la trei-păzeşte cu nuiaua!

— Mama nu ne bate niciodată cu nuiaua, ripostă prompt Nastia.

— Ştiu, am vrut numai să fac o figură de stil. Nu trebuie s-o minţiţi niciodată pe mămica, numai acum – aţi auzit? să nu-i spuneţi nimic până mă întorc. Ei, atunci cum rămâne, puştilor, pot să plec ori nu? N-o să plângeţi de frică în lipsa mea?

— Ba da, se smiorcăi Kostea, gata să se pornească.

— Ba da, ba da! se grăbi să-i ţină isonul Nastia, speriată.

— Of, copii, copii, mare bucluc cu voi, la vârsta asta! Văd eu că n-am încotro, guguştiucilor, trebuie să stau aici cu voi până cine ştie când. Şi timpul, timpul trece!

— Spune-i lui Perezvon să facă pe mortul, se ruga Kostea.

— Fie, dacă nu se poate altfel, să-l punem şi pe el la treabă! Aici, Perezvon! porunci Kolea dulăului, care se apucă să arate pe loc tot ce ştia.

Era o lighioană miţoasă, de mărimea unui câine obişnuit de curte, cu un fel de blană fumurie. Ghior de ochiul drept şi cu urechea stângă tăiată, dobitocul scheuna, sărea, făcea sluj, mergea în două picioare, se răsturna pe spate, cu labei: în sus şi rămânea aşa, ca mort. Tocmai când executa figura din urmă, uşa se deschise, şi Agafia, slujnica doamnei Krasotkina, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi ciupită de vărsat, răsări în prag cu tot felul de cumpărături din piaţă. Ţinând taşca cu târguieli în mâna stângă, Agafia se opri locului să privească năzdrăvăniile potăii. Kolea, deşi stătuse până atunci ca pe ghimpi, nu suspendă