împreună cu doi copilaşi. Chiriaşa era de aceeaşi vârstă cu Anna Feodorovna şi bună prietenă cu dânsa; cât priveşte pe soţul ei, doctorul, plecase de un an de zile, mai întâi la Orenburg, iar de acolo la Taşkent şi de şase luni nu mai dăduse nici un semn de viaţă. Dacă n-ar fi avut-o în apropiere pe doamna Krasotkina, a cărei prietenie îi mai îndulcea suferinţa, biata femeie părăsită s-ar fi istovit de atâta plâns. Şi după ce era atât de nenorocită, soarta îi mai adusese încă o belea pe cap: în ajun, Katerina, unica slujnică a doamnei doctor, îi dăduse de ştire că e pe cale să nască, lucru care probabil avea să se întâmple chiar până-n ziuă. Vestea căzuse ca o lovitură de trăsnet; era curios mai ales că nimeni până atunci nu apucase sa-şi dea seama de starea ei. Revenindu-şi din buimăceala care o copleşise în primul moment, soţia doctorului se gândise că nu mai avea nici o clipă de pierdut şi că trebuia s-o ducă de urgenţă pe Katerina la un fel de mic sanatoriu pe care-l ţinea, în vederea unor accidente de felul acesta, o moaşă de la noi din oraş. Şi cum se ataşase foarte mult de slujnica ei, se grăbise să-şi pună numaidecât planul în aplicare, ba chiar rămăsese peste noapte lângă ea s-o asiste. A doua zi dimineaţa, nu ştiu pentru ce anume, se văzuse nevoită să solicite ajutorul doamnei Krasotkina, cunoscând că dânsa avea posibilitatea să intervină pe lângă nişte persoane sus-puse ca sa-i acorde sprijinul lor. Aşa că amândouă cucoanele lipseau de acasă şi, cum şi slujnica doamnei Krasotkina, baba Agafia, era plecată la piaţă, Kolea se pomenise dintr-o dată unicul paznic şi ocrotitor al celor doi puşti, o fetiţă şi un băieţel, odraslele doamnei doctor, ce rămăseseră singuri-singurei. Nu se putea spune, fireşte, că i-ar fi fost cumva frică să păzească o casă întreagă, mai ales că-l avea şi pe Perezvon care primise ordin să stea „smirna” sub banca din antreu şi care, de câte ori Kolea, plimbându-se de colo până colo prin odăi, ajungea în vestibul, tresărea şi începea să se gudure, lovind tare cu coada în podea. Din păcate, nu se auzea nici un fluierat! Kolea se uita la el crunt şi bietul dobitoc se prefăcea din nou, docil, în stană de piatră.

Ceea ce-l încurca în momentul de faţă pe Kolea erau copiii. Cu toate că nu simţea decât un dispreţ profund pentru păţania atât de neaşteptată a Katerinei, în schimb, îi erau foarte dragi ţâncii rămaşi fără tată şi avusese chiar grijă să le ducă o carte. Cel mai mare dintre ei, Nastia, o fetiţă de opt ani, ştia sa citească, iar Kostea, prâslea, care abia împlinise şapte ani, ar fi stat toată ziua s-o asculte buchisind poveşti. Krasotkin bineînţeles le-ar fi putut găsi distracţii mai plăcute, de pildă, să-i aşeze în front şi să se joace cu ei de-a soldaţii sau de-a v-aţi ascunselea, pitindu-se prin toate încăperile, aşa cum făcuse de atâtea ori. Nu se sfia de loc să se potrivească la mintea lor, ba la un moment dat se răspândise zvonul printre colegi că, în timpul liber, acasă, Krasotkin se joacă de-a caii cu micii lui chiriaşi, săltând şi încordându-şi grumazul ca un rotaş. Kolea însă respinsese cu mândrie această acuzaţie, argumentând c-ar fi fost într-adevăr ruşinos să se joace de-a caii „în secolul nostru” cu nişte băieţi de seama lui, adică de treisprezece ani, dar că el o făcea numai de dragul puştilor, la care ţinea foarte mult şi, în consecinţă, nimeni n-avea dreptul să-i ceară socoteală pentru sentimentele lui. În schimb, cei doi prichindei nu mai puteau după el. De data asta însă lui Kolea nu-i mai ardea de zburdat. Avea de pus la care un lucru extrem de important, ba poate chiar, ca să zicem aşa, oarecum misterios, de ordin personal, şi uite că vremea trecea, iar Agafia, în seama căreia ar fi putut să lase copiii, tot nu se mai îndura să se întoarcă din piaţă. Kolea ieşise de câteva ori pe sală şi deschisese uşa ce da într-una din încăperile ocupate de chiriaşă, ca să arunce o privire grijulie asupra micuţilor care şedeau cu nasul în carte, aşa cum le poruncise el, zâmbindu-i tăcuţi, cu gura până la urechi, de fiecare dată când băga capul pe uşă, doar-doar s-o îndura să intre înăuntru să le arate cine ştie ce năzdrăvănie de toată nostimada. Kolea însă era preocupat şi nu trecea pragul odăii. Când ceasul bătu de unsprezece ori, băiatul luă hotărârea irevocabilă ca, în cazul când până în zece minute afurisita aceea de Agafia tot nu va fi sosit din piaţă, să plece de acasă fără s-o mai aştepte, bineînţeles după ce-i va fi pus mai întâi pe copii să-i promită solemn că n-au să se sperie când s-or vedea singuri, s-au să miorlăie de frică şi n-au să facă nici o boroboaţă. Şi acum, că se hotărâse în fine, îşi îmbrăcă paltonaşul bine căptuşit şi cu guler de blană, un fel de lutru sau cam aşa ceva, îşi atârna taşca de umăr şi, nesocotind rugăminţile maică-si, care se ţinea mereu de capul lui să-şi pună neapărat galoşii când iese în oraş „pe un ger ca ăsta”, se uită la ei cu dispreţ şi se încăpaţână să plece numai cu cizmuliţele în picioare. Perezvon văzându-l îmbrăcat, începu să bată de zor cu coada în podea, fremătând tot, gata de ducă, ba chiar scoase un scheunat jalnic; socotind însă nerăbdarea înfrigurată a dulăului potrivnică disciplinei, Kolea îl mai lăsă un minut sub bancă. Abia după ce deschise uşa ce da în sală se înduplecă să-l fluiere. Dulăul zvâcni din loc nebun de bucurie şi începu să se gudure fericit pe lângă el. Kolea intră din nou să vadă ce făceau prichindeii, îi găsi stând ca şi mai înainte la masă, dar, în loc să citească, acum erau în toiul unei discuţii aprinse. Mai toată vremea discutau, comentând diverse împrejurări din viaţă şi de fiecare dată Nastia, fiind cea mai