însemnat să-şi trădeze feciorul. Cu toate acestea, după anumite indicii misterioase, Dardanelov se socotea îndreptăţit să creadă că nu-i era chiar atât de indiferent sentimentalei văduvioare, o femeie atât de încântătoare, dar din păcate atât de virtuoasă. Trăsnaia lui Kolea se pare însă că reuşise să spargă gheaţa şi, drept răsplată pentru faptul că nu pregetase să-i ia apărarea, i se dăduse a înţelege lui Dardanelov fireşte, doar aşa, pe departe – că ar putea să nutrească unele nădejdi, şi cum profesorul era şi el un fenomen de candoare şi delicateţe, această uşoară aluzie fusese de ajuns deocamdată pentru ca să se simtă pe deplin fericit. Îi era drag copilul, dar socotea nedemn din partea lui să încerce a-i câştiga bunăvoinţa, de aceea la şcoală se purta aspru cu el şi se arata exigent. De altfel, şi Kolea îl ţinea la distanţă şi-i vorbea totdeauna cu răceală; îşi făcea lecţiile sârguincios, aşa încât era al doilea din clasă, şi toţi colegii lui aveau convingerea nestrămutată că în domeniul istoriei universale Kolea era atât de informat, încât „îl tăia” chiar şi pe Dardanelov. Într-adevăr, într-o zi, Kolea îi pusese tam-nesam întrebarea: „Cine a întemeiat Troia?” La care Dardanelov începuse să bată câmpii, vorbind despre dislocarea şi migraţiunile popoarelor şi despre legende în general, dar cine anume înfiinţase Troia şi cum se numeau fondatorii ei nu fusese în stare să răspundă, ba chiar lăsase să se înţeleagă ca, după părerea lui, dintr-un motiv ori altul, întrebarea era neserioasă şi nu prezenta nici un fel de interes. Copiii însă rămăseseră încredinţaţi că Dardanelov habar n-avea cine întemeiase Troia. Kolea avusese grijă să se documenteze mai înainte asupra acestui subiect din Istoria lui Smaragdov pe care o descoperise în dulapul cu cărţi al tatălui său. Până la urmă, toţi băieţii fuseseră curioşi să afle cine întemeiase, de fapt, Troia, dar Krasotkin nu voise cu nici un chip să le dezvăluie secretul, păstrându-şi astfel prestigiul neştirbit.

După boroboaţa cu calea ferată, Kolea îşi schimbase întrucâtva atitudinea faţă de maică-sa. Când Anna Feodorovna (văduva lui Kratotkin) aflase de isprava odraslei sale, se înspăimântase atât de tare, încât puţin lipsise ca să-şi piardă minţile. Câteva zile avusese nişte crize de nervi care, cu mici intermitenţe, se ţinuseră lanţ şi atât de serioase, încât Kolea, speriat cu tot dinadinsul, îi făgăduise pe cuvântul lui de onoare şi de om întreg că n-o să mai facă niciodată asemenea năzbâtii. Doamna Krasotkina îl pusese chiar să jure în faţa icoanei, în genunchi, pe memoria tatălui său, şi băiatul se supusese stăruinţelor ei. „Năzdrăvanul” Kolea plânsese de emoţie ca un copil de şase ani şi în ziua aceea mama şi feciorul se îmbrăţişaseră de nenumărate ori, vărsând potop de lacrimi. A doua zi însă Kolea era acelaşi copil „nesimţitor” ca şi mai înainte, doar ceva mai tăcut, mai modest, mai încruntat şi mai retras. Totuşi, cam la o lună şi jumătate după aceea făcuse iarăşi o poznă şi, cu acest prilej, numele lui ajunsese până la urechea judecătorului de pace; de astă dată era vorba de cu totul altceva, o ispravă pe cât de stupidă, pe atât de ridicolă, în care nu mai jucase el rolul principal, fiind doar amestecat într-un fel oarecare în povestea cu pricina. Dar despre asta vom vorbi mai încolo. Mama continua deci să stea cu frica în sân şi să se frământe şi, pe măsură ce temerile ei sporeau, speranţele lui Dardanelov începeau să prindă aripi. Dar, fiindcă veni vorba, trebuie să spunem că băiatul era pe deplin dumerit în privinţa lui Dardanelov, al cărui alean îl ghicise şi că, bineînţeles, nutrea cel mai adânc dispreţ pentru, „sentimentalismele” lui; într-o vreme chiar avusese lipsa de tact să-şi manifeste dispreţul de faţă cu mai-că-şa, dîndu-i să înţeleagă pe departe că pricepe ce urmăreşte dumnealui. După năzdrăvănia cu trenul însă îşi schimbase atitudinea şi nu-şi mai permitea nici un fel de aluzii faţă de maică-sa în această privinţă, dimpotrivă, vorbea respectuos despre profesorul său, lucru pe care Anna Feodorovna, fire extrem de sensibilă, îl remarcase imediat cu o infinită recunoştinţă, în schimb, de câte ori cineva dintre musafiri ce veneau la ei în casă pomenea din întâmplare numele lui Dardanelov în prezenţa băiatului, mama se îmbujora la faţă ca un trandafir, iar Kolea se uita încruntat pe fereastră sau îşi cerceta preocupat cizmuliţele, să vadă dacă n-au cumva vreo spărtură, ori chema răstit câinele, un dulău miţos, mare şi urât, pe nume Perezvon, pe care nu ştiu unde îl găsise în urmă cu o lună şi-l adusese plocon acasă, ţinându-l închis la el în odaie, în cel mai mare secret, fără să ştie nici unul dintre colegii lui. Vai de el însă cât îl canonise ca să-l înveţe tot felul de giumbuşlucuri şi, până la urmă, bietul dobitoc ajunsese să urle de dorul băiatului ori de câte ori acesta pleca la şcoală, pentru ca la întoarcere să-l întâmpine cu schelălăituri de bucurie, sărind în jurul lui ca scos din minţi, stând sluj, lungindu-se pe jos şi făcând pe mortul etc, etc. Arătând adică tot ce ştia, fără să-l fi pus nimeni, numai din dorinţa de a-şi arata cu orice preţ devotamentul.

Am uitat să vă spun că numele lui Kolea Krasotkin a mai fost pomenit într-unui din capitolele precedente: el este ştrengarul pe care la un moment dat Iliuşa, băiatul căpitanului în rezervă Sneghirev, l-a lovit cu briceagul în şold, luând apărarea tatălui sau pe care şcolarii îl porecliseră în bătaie de joc „Şomoiog de câlţi”.

 

 

II - PRICHINDEII

 

Aşadar, în dimineaţa aceea geroasă de noiembrie, bântuită de un vânt năprasnic, Kolea Krasotkin rămăsese acasă. Era duminică şi nu avea şcoală. Trecuse de unsprezece şi el trebuia neapărat să facă un drum, fiind vorba de o chestiune foarte „importantă”, şi uite că era obligat să stea priponit locului, de vreme ce toată casa fusese lăsată în paza sa. Ca niciodată, printr-o împrejurare cu totul excepţională, toţi locatarii adulţi erau plecaţi în oraş. Pe aceeaşi sală cu văduva funcţionarului Krasotkin şedea cu chirie, într-un mic apartament compus din două odăiţe, soţia unui medic