ei n-o iubeşte. Tot i se părea că fecioru-său e nesimţitor în felul cum se poartă cu dânsa şi i se întâmpla uneori să-i reproşeze, cu ochii scăldaţi în lacrimi, răceala de care dădea dovadă. Kolea nu putea să sufere însă efuziunile sentimentale şi, cu cât i se cereau mai insistent asemenea mărturii, cu atât devenea mai închis. N-o făcea însă intenţionat, ci pentru că aşa era firea lui. În privinţa asta maică-sa se înşela: băiatul ţinea foarte mult la dânsa, numai că nu-i plăceau „giugiulelile”, cum zicea el în limbajul lui şcolăresc. La ei în casă se afla un dulap cu cărţi ramase de la taică-său şi, cum lui Kolea îi era drag să citească, o bună parte din volume trecuseră prin mâinile lui, maică-sa, fireşte, n-avea de ce să fie supărată din pricina asta, se mira doar uneori că băiatul, în loc să iasă pe afară să se joace, şedea ceasuri întregi lângă dulap, cu nasul vârât în câte o carte. Şi astfel Kolea ajunsese să citească şi lucruri care nu erau pentru vârsta lui. În ultima vreme, cu toate că în genere se ferea să treacă peste anumite margini atunci când punea la cale câte o trăsnaie, făcuse câteva isprăvi care o îngroziseră pur şi simplu pe maică-sa. E drept că nu era vorba de ceva imoral, ci doar de nişte năzbâtii pe cât de temerare, pe atât de absurde. În vara aceea, prin iulie, în timpul vacanţei şcolare, mama şi feciorul plecaseră pentru o săptămână la o rudă mai îndepărtată, stabilită în altă localitate, la vreo şaptezeci de verste distanţă, unde soţul rudei era slujbaş la gară (cea mai apropiată staţie de cale ferată de oraşul nostru; de acolo avea să ia Ivan Feodorovici Karamazov, o lună mai târziu, trenul spre Moscova). Kolea, întâi şi întâi, se apucase să cerceteze cu toată atenţia calea ferată şi să studieze sistemul de circulaţie a trenurilor, gândindu-se că, la întoarcere, colegii au să rămână cu gura căscată când vor vedea ce de mai lucruri ştie. Întâmplarea făcuse ca tot atunci prin partea locului să se afle şi alţi băieţi cu care Kolea se împrietenise imediat; unii din ei şedeau chiar în clădirea gării, iar restul, prin vecinătate, în totul vreo şase sau şapte băieţi între doisprezece şi cincisprezece ani, dintre care doi erau chiar de la noi din oraş. O gaşcă de ştrengari care se jucau împreună şi se ţineau de năzbâtii. A patra sau a cincea zi după venirea lui Kolea, dracii de copii, necopţi la minte, făcuseră un rămăşag cât se poate de stupid pe două ruble; Kolea, cel mai mic din grup, şi de aceea privit cu oarecare superioritate de ceilalţi, din orgoliu şi dintr-un spirit nefast de bravadă, se oferise ca, în momentul când trebuia să treacă trenul de unsprezece noaptea, să sa culce pe terasament între şinele de cale ferată şi să stea aşa nemişcat, cu faţa în jos, până ce şi ultimul vagon v-a fi lunecat în plină viteză pe deasupra lui. Ce-i drept, avuseseră grijă în prealabil să facă cercetări speciale, în urma cărora ajunseseră la concluzia că un om poate sta foarte bine lungit între şine, fără ca trenul, trecând peste el, să-i pricinuiască vreun rău. Oricum însă nu era fleac să rămâi locului încremenit până se vor fi scurs toate vagoanele! Kolea susţinea sus şi tare că poate înfrunta încercarea. La început, ceilalţi îl luaseră peste picior, făcându-l fanfaron, dar cu asta nu reuşiseră decât să-l întărâte şi mai mult. Kolea nu mai putea de ciudă că nişte băieţandri de cincisprezece ani îşi dădeau asemenea ifose faţă de el, ba în primele zile nici nu catadicsiseră măcar să-l primească la ei în gaşcă, zicând că-i prea „ţânc”, ceea ce întrecea orice măsură! În cele din urmă, stabiliseră să se ducă la oarecare distanţă de gară, aşa, cam la o verstă, pentru ca trenul să aibă răgaz să intre în viteză. Zis şi făcut. Era o noapte fără lună, dar nu ceea ce se cheamă îndeobşte o noapte întunecoasă, ci neagră ca păcura. La ceasul hotărât, Kolea se lungise între şine. Ceilalţi cinci aşteptau jos, în tufişuri, la poalele terasamentului, mai întâi cu inima zvâcnind de emoţie, apoi înfioraţi de groază şi cuprinşi de remuşcări. În sfârşit, se auzise în depărtare uruitul trenului care plecase din staţie. O clipă mai târziu, două lumini roşii se aprinseseră în beznă: monstrul venea spre ei, făcând să duduie pământul. „Fugi, fugi!” începuseră să strige copiii în panică, dar era prea târziu; între timp, trenul se apropiase vertiginos şi trecuse ca o nălucă. Băieţii se repeziseră imediat la Kolea, care zăcea nemişcat între şine. Începuseră să-l zgâlţâie care mai de care, încercaseră să-d ridice. Kolea însă, în cele din urma se sculase singur în picioare şi, fără să spună un cuvânt, coborâse taluzul, pentru ca în momentul când ajunsese jos să le declare că făcuse pe mortul numai aşa, ca să-i sperie; de fapt, îşi pierduse într-adevăr cunoştinţa, aşa cum îi mărturisise mai apoi mamei sale – asta însă mult mai târziu. De atunci îi rămăsese pentru totdeauna faima de „năzdrăvan”. Era alb ca varul la faţă când se întorsese acasă. A doua zi făcuse puţină febră, dar îi venea tot timpul să zburde, vesel şi încântat de ispravă. Abia mai încolo se aflase toată păţania. După înapoierea lui în oraş, începuse să-i meargă vestea la şcoală şi, la un moment dat, isprava lui ajunsese la urechile direcţiei. Biata mamă alergase într-un suflet să se roage pentru odorul ei, şi, până la urmă, profesorul Dardanelov, care era bine văzut şi se bucura de oarecare trecere printre colegi, luase apărarea băiatului şi reuşise să-l scape cu faţa curată, aşa încât întâmplarea nu avusese consecinţe prea grave. Dardanelov, un om încă în floarea vârstei şi holtei, era de mult îndrăgostit de doamna Krasotkina şi cu un an înainte, luându-şi inima în dinţi şi tremurând tot de teamă şi timiditate, se încumetase chiar să-i ceară mâna, dar ea îl refuzase net, convinsă că, acceptând propunerea lui, ar fi