— Dumneata, domnule, învaţă mai întâi cum trebuie să vorbeşti, dacă nu ştii încă. Să nu mă iei pe mine aşa, că doar nu m-am bătut pe burtă cu dumneata!... Şi păstrează-ţi sfaturile pentru altă ocazie... Îl luă la trei păzeşte Mavriki Mavrikievici, bucuros că are pe cine să-şi verse focul.

Mitea se înroşi ca focul şi nu mai scoase un cuvânt. Îl luase cu frig. Ploaia încetase, dar cerul posomorât era acoperit cu nori şi un vânt tăios îl plesnea peste obraz. Îi trecu un fior în lungul spinării. „Te pomeneşti că am febră!” se gîndi el. În sfîrşit, zapciul se sui greoi în căruţă şi se aşeză comod, fără să ţină seama că-l înghesuie într-un colţ. Era în toane rele, nu părea câtuşi de puţin încântat de misiunea ce i se încredinţase.

— Rămâi sănătos, Trifon Borisîci! strigă din nou Mitea, dar de astă dată n-o mai făcuse cu dragă inimă, ci dintr-o pornire răutăcioasă, deşi involuntară.

Trifon Borisîci însă stătea ţanţoş, cu mâinile la spate, înfruntându-l cu o mutră severă şi scandalizată şi nici nu catadicsi măcar să-i răspundă.

— Adio, Dmitri Feodorovici, adio! se auzi deodată glasul lui Kalganov, care ieşise chiar în momentul acela în cerdac.

Tânărul o rupse la fugă spre căruţă, aşa cum era, cu capul gol. ca să-i întindă mâna pe care Mitea abia mai apucă să i-o strângă.

— Rămâi cu bine, inimă de aur, n-am să uit niciodată ce bun ai fost cu mine! strigă el cu căldură, dar în aceeaşi clipă căruţa se urni din loc şi mâinile li se desfăcură pe negândite.  Zurgălăii prinseră a suna şi căruţa ieşi pe poartă.

Kalganov se întoarse ca o furtună în tindă, unde se vârî într-un colţ şi, punând capul în piept, cu faţa îngropată în palme, izbucni într-un plâns cu sughiţuri. Stătu aşa multă vreme acolo, plângând ca un copilaş mic, nu ca un tânăr de douăzeci de ani. O, în sinea lui era atât de convins că Mitea-i vinovat! ,,Ăştia să fie oamenii? S-ajungă chiar în halul ăsta?” se gândea el amărât, aproape cu disperare. I se făcuse lehamite de viaţă şi de tot. „Merită, oare, să trăieşti?” se întreba, copleşit de tristeţe.

PARTEA A PATRA

I - KOLEA KRASOTKIN

Suntem în noiembrie, la începutul lunii. Afară e un ger de minus unsprezece grade şi, de când s-a lăsat gerul, e gheţuş pe jos. Peste noapte a căzut un pic de zăpadă uscată pe pământul îngheţat bocnă şi acum vântul aspru şi tăios o viscoleşte, purtând-o pe străzile mohorâte ale orăşelului şi mai ales prin piaţă. Vremea e tot închisă, dar ninsoarea a încetat. Pe una din străzile ce dau în piaţă, în preajma băcăniei negustorilor Plotnikov, se află o căsuţă îngrijită şi curată ca un pahar, pe afară, ca şi pe dinăuntru, proprietatea văduvei funcţionarului Krasotkin. Bărbatul, fost secretar al administraţiei guberniale, s-a prăpădit de mult, de aproape paisprezece ani, iar soţia, o cuconiţă încă nostimă, ca la vreo treizeci de ani, a rămas să trăiască mai departe singură în căsuţa ei, din „veniturile personale”. Fire duioasă şi veselă, ducea o existenţă tihnită şi onorabilă. Şi-a început văduvia de la optsprezece ani, n-a apucat să stea cu bărbatu-său decât un an de zile, în care timp a avut cu el un copil. De atunci, adică de la moartea soţului, a înţeles să-şi închine fiece clipă din viaţă creşterii scumpului său odor, Kolea, care, deşi maică-sa îl pierdea din ochi de drag, în toţi aceşti paisprezece ani, i-a adus, fără doar şi poate, mai multe necazuri decât bucurii. Biata femeie tremura tot timpul pentru el, nu era zi să nu stea cu inima pierită la gândul că băiatul putea să fie cumva bolnăvior, că s-ar putea să răcească sau să facă cine ştie ce trăsnaie, să se urce bunăoară pe un scaun şi să vină în nas etc.,etc. De când Kolea a intrat în clasele primare şi, mai apoi, la gimnaziu, a învăţat cot la cot cu el, ca să-l ajute la lecţii şi să-l mediteze, a căutat să intre în relaţii cu profesorii şi cu nevestele acestora, până şi pe colegii lui Kolea nu ştia cum să-i alinte şi să-i linguşească numai să nu se atingă cumva de băieţelul ei, să nu-l dea în tărbacă sau să-l buşească. Până la urmă, copiii au început să-l ia peste picior şi să-l necăjească spunându-i „Puiul mamei”. Kolea însă a reuşit numaidecât să le închidă gura. Puştiul nu ştia de frica nimănui şi era „voinic al dracului”, după cum i-a mers îndată faima printre coşcolari şi, în acelaşi timp, descurcăreţ, voluntar, cu multă iniţiativă şi încăpăţânat nevoie-mare. Învăţa bine şi se spunea că la aritmetică şi la istoria universală era mai tare chiar decât profesorul Dardanelov. Băiatul, deşi umbla cu năsucul în vânt şi-i lua pe toţi cam de sus, avea totuşi darul de a fi un bun coleg şi nu se ţinea mândru. Accepta respectul pe care i-l arătau ceilalţi copii ca pe un lucru de la sine înţeles, în schimb era prietenos cu toţi. Cunoştea măsura şi ştia la nevoie să fie la locul lui, după cum faţă de cei mari nu trecea niciodată peste o anumită limită, care, atunci când e depăşită, tace ca orice faptă să devină un act de nedisciplină, de rebeliune şi dezordine. Cu toate acestea, nu se dădea în lături ori de câte ori avea ocazia să pună la cale vreo poznă, ca cel din urmă ştrengar, şi nu o poznă oarecare, ci numai figuri „extra”, cât mai extravagante, mai formidabile, ca să aibă motive temeinice de a se grozăvii. Era teribil de orgolios. Prin felul lui de a fi aproape despotic, reuşise să aibă deplină autoritate chiar şi asupra maică-si. Biata femeie se pleca în faţa voinţei lui – o, de când se plecase! – dar ceea ce o făcea să sufere îndeosebi era gândul că băieţelul