Nikolai Parfenovici îl lămuri blajin că trebuie s-o pornească imediat spre oraş, însoţit de zapciul Mavriki Mavrikievici care se afla de faţă.

— O clipă, îl întrerupse Mitea şi, mânat de un imbold nestăviiit, se adresă tuturor celor prezenţi în odaie: Domnilor, suntem cu toţii cruzi, cu toţii ne-am purtat adeseori ca nişte călăi cu semenii noştri şi i-am făcut să plângă, am făcut să lăcrimeze mamele şi pruncii, dar dintre toţi – v-o spun lămurit o dată pentru totdeauna – eu sunt cel mai ticălos. Aşa este! În fiecare zi m-am bătut cu pumnul în piept şi am jurat să mă îndrept şi, totuşi, în fiecare zi am săvârşit mereu alte mârşăvii. Îmi dau seama că oamenii ca mine au nevoie de o lovitură năprasnică, o lovitură pe care soarta trebuie să le-o dea fără veste, ca să-i prindă în laţ şi să-i trezească la realitate cu forţa. Niciodată, o, da, niciodată nu m-aş fi putut ridica singur din mocirlă, oricât m-aş fi străduit! Iată însă că trăsnetul s-a abătut asupra mea. Accept suferinţa, primesc să fiu pus la stâlp şi înfierat în faţa tuturor! Vreau să pătimesc şi sper că suferinţa mă va curaţi de noroi! Şi mă va curaţi, nu-i aşa, domnilor? Totuşi, ţin să vă mai spun încă o dată: nu sunt vinovat de moartea tatălui meu! Primesc pedeapsa nu pentru că l-am ucis, ci pentru, că am vrut să-l ucid şi poate chiar aş fi făcut-o într-o bună zi... Dar am de gând să lupt, să lupt împotriva dumneavoastră, vă mărturisesc cinstit. Am să vă ţin piept până la capăt şi pe urmă... cum o vrea Dumnezeu! Rămâneţi cu bine, domnilor, să nu fiţi supăraţi pe mine pentru că în timpul interogatoriului mi-am permis unele ieşiri faţă de domniile-voastre, încă nu-mi venise mintea la cap... Peste o clipă am să fiu un simplu puşcăriaş, dar până atunci Dmitri Karamazov vă întinde pentru ultima oară mâna ca un om liber. Luându-mi rămas bun de la dumneavoastră, mă despart de toată lumea...

Glasul i se curmă brusc; întinse mâna, dar Nikolai Parfenovici, care se afla chiar lângă el, se feri aproape fără să-şi dea seama, ascunzându-şi mâinile la spate. Mitea observă gestul cu o tresărire şi lăsă braţul în jos.

— Ancheta nu s-a terminat încă, bâigui Nikolai Parfenovici stingherit. Cercetările vor continua la oraş şi, în ce mă priveşte, crede-mă, sunt gata să-ţi urez succes... Îţi doresc să poţi dovedi pe deplin că eşti nevinovat... Voi fi totdeauna înclinat să te consider un om mai curând nenorocit decât vinovat, Dmitri Feodorovici... Noi toţi câţi suntem aici, dacă mi-e permis să vorbesc în numele tuturora, suntem dispuşi să recunoaştem că fondul dumitale sufletesc e plin de calităţi, dar, din păcate, vai! eşti robul unor patimi excesive...

Sfârşind această cuvântare, judecătorul de instrucţie, mărunţel cum era, îşi ticlui o mutră plină de demnitate. Mitea avu impresia că „mucosul” o să-l ia acum de braţ şi o să se retragă cu el într-un colţ ca să continue discuţia despre „darnicele” în care se antrenaseră de curând. Dar câte gânduri năstruşnice şi fără nici o legătură cu situaţia nu încolţesc chiar în mintea condamnaţilor în drum spre eşafod!

— Domnilor, ştiu cât sunteţi de buni şi de omenoşi, nu s-ar putea, oare, s-o mai văd o dată? Pentru ultima oară? întrebă Mitea.

— Fără discuţie, dar având în vedere... vreau să zic, în momentul de faţă, nu se poate decât în prezenţa...

— Puteţi rămâne, bineînţeles.

O aduseră din nou pe Gruşenka. Dar spre decepţia lui Nikolai Parfenovici, despărţirea fu cât se poate de sobră, fără efuziuni şi vorbărie prea multă. Gruşenka se aplecă adânc în faţa lui Mitea.

— Ţi-am spus că sunt a ta şi am să mă ţin de cuvânt. Am să vin după tine oriunde ţi-o fi dat să-ţi faci osânda. Mergi sănătos, omule! Te-ai nenorocit singur, fără să fii vinovat!

Îi tremurau buzele şi lacrimi îi curgeau pe obraji.

— Iartă-mă că te iubesc, Gruşenka! Iartă-mă că dragostea mea a fost o pacoste pentru tine! Mitea ar fi vrut parcă să-i mai spună ceva, dar se răzgândi şi, rupându-se din loc, ieşi din odaie.

În jurul lui se învârteau santinelele, care nu-l slăbeau o clipă din ochi. Jos, în curte, unde cu câteva ceasuri mai înainte trăsese la scară, cu larmă mare, troica lui Andrei, acum aşteptau două căruţe gata de plecare. Mavriki Mavrikievici, un om scund şi îndesat, puhav la faţă, striga furios, iritat de nu ştiu ce încurcătură neprevăzută. Pe un ton răstit, zapciul îl pofti să se suie în căruţă. „Altădată, când îi dădeam de băut, nu-mi făcea asemenea mutre”, se gândi Mitea, pregătindu-se să se urce. Trifon Borisîci coborî şi el din cerdac. La poartă se îmbulzeau o droaie de oameni, ţărani, neveste, căruţaşi, zgâindu-se cu toţii la arestat.

— Rămâneţi sănătoşi, oameni buni! le strigă Mitea. Iertaţi-mă!

— Păi să ne ierţi şi dumneata, boierule! îi răspunseră două-trei glasuri.

— Te las cu bine, Trifon Borisîci!

Trifon Borisîci însă nici nu-şi întoarse capul, probabil fiind peste măsură de ocupat. Umbla de colo până colo prin curte, zbierând de mama focului. A doua căruţă, care urma sa plece cu cei doi jandarmi din escortă, nu era încă gata de drum. Mujicul care trebuia să mâne caii abia îşi trăgea sunianul, urlând cât îl ţinea gura că de fapt nu era rândul lui, ci al lui Akim. Dar Akim nu se zărea nicăieri: cineva se dusese să-l caute şi mujicul stăruia să-l aştepte, că trebuie să vină.

— Ce oameni, Mavriki Mavrikievici, n-au nici un pic de obraz! Fierbea Trifon Borisîci indignat. Aseară Akim i-a dat douăzeci de copeici şi acum, după ce-a băut banii, poftim, uite ce gură face! Mă miră, zău, cum puteţi avea atâta răbdare cu nişte păcătoşi ca ăştia, Mavriki Mavrikievici, nici nu mai ştiu ce să spun!

— Dar pentru ce e nevoie de a doua căruţă, Mavriki Mavrikievici? interveni Mitea. Ajunge una singură, că doar nu-ţi închipui c-o să ai de furcă cu