Se făcea că mergea prin stepă, undeva, într-un ţinut în care îşi făcuse pe vremuri serviciul şi că un mujic mâna căruţa cu doi cai ce-l purta peste câmpul noroios. I-e frig, pare să fie un început de noiembrie şi ninge cu fulgi mari ce se topesc de cum ating pământul. Mujicul îl duce ca vântul, fluturându-şi braţele de zor; are o barbă lungă şi blondă şi nu pare bătrân, mai curând e un om între două vârste, aşa, ca de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat cu un suman cenuşiu. În apropiere se zăreşte un sat cu nişte izbe negre. O parte din case au fost mistuite de foc, n-au mai rămas decât grinzile pe jumătate arse. La marginea satului stau înşiruite în drum o mulţime de femei slabe, cocârjate, cu nişte chipuri pământii. Una din capătul şirului, o nevastă înaltă, osoasă, ca de vreo patruzeci de ani, deşi poate că în realitate nu are mai mult de douăzeci, prelungă la faţă şi scofâlcită, ţine la piept un copilaş care plânge, dar sânii ei probabil sunt atât de secătuiţi, încât nu mai au nici picătură de lapte. Şi pruncul plânge într-una şi-şi întinde braţele goale, cu pumnişorii învineţiţi de frig.

— De ce plânge? De ce? întreabă Mitea, trecând în goană prin faţa năpăstuitelor.

— Copchilaşul, răspunde chirigiul, scânceşte bietul copchilaş!

Şi Mitea e mirat să-l audă spunând pruncului „copchilaşul”, ca la ţară, dar îi place că i-a spus aşa: sună parcă mai duios.

— Dar de ce plânge? stăruie el în neştire. De ce are mânuţele goale, pentru ce nu-l înfofolesc?

— E rebegit, bietul copchil, până şi hăinuţele de pe el au îngheţat, păi cum dară să-i ţină de cald?!

— Dar de ce? De ce? o ţine una şi bună Mitea, de parc-ar fi bătut în cap.

— Vai de zilele lor amărâte, sunt săraci lipiţi, le-au ars casele, n-au o bucată de pâine, focul a pustiit tot, de-au ajuns acu să cerşească!

Mitea tot nu pricepe.

— Nu, nu, răspunde-mi la ce te întreb: de ce stau aşa în mijlocul drumului mamele astea năpăstuite de foc? De ce au rămas săraci lipiţi pământului bieţii oameni? De ce e copchilul flămând şi cât vezi cu ochii stepa-i pustie? De ce nu se îmbrăţişează cu toţii şi nu se sărută? De ce nu cântă ceva vesel cu toţii? De ce au chipurile negre de mizerie? De ce nu-i dau de mâncare sărmanului copchilaş?

Îşi dă seama că e absurd să pună asemenea întrebări, că n-are nici un rost să le pună, dar nu poate să facă altfel şi ştie totuşi că întrebările lui sunt pe deplin îndreptăţite. O înduioşare, pe care n-a mai încercat-o până atunci, îi biruie inima şi parcă îi vine să plângă şi ar vrea să facă ceva pentru ca micuţul să nu mai scâncească, să zvânte lacrimile mamei, care s-a uscat toată şi s-a înnegrit la faţă de atâta suferinţă, să nu mai existe de aici încolo nici o lacrimă pe lume, şi asta chiar acum pe loc, imediat, fără să mai stea o clipă pe gânduri, cu toată râvna de care poate fi în stare un Karamazov.

— Vin şi eu cu tine. N-am să te mai părăsesc niciodată, toată viaţa am să fiu alături de tine, o aude pe Gruşenka, spunându-i pătimaşă la ureche vorbe dragi.

Inima i se aprinde încinsă de o văpaie şi o lumină vie îl soarbe, chemându-l în depărtare; ar dori acum sa trăiască, să trăiască mult de tot. Să meargă pe un drum bun, tot înainte, spre lumina care-l cheamă îmbietoare, să plece cât mai repede într-acolo, chiar acum!

— Ce? Unde? strigă Mitea, deschizând ochii şi ridicându-se în capul oaselor pe cufăr, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un leşin. Zâmbea înseninat.

În faţa lui stătea Nikolai Parfenovici care-l invita să asculte citirea procesului-verbal pentru a-l iscăli. Abia atunci Mitea îşi dădu seama ca dormise o oră, dacă nu şi mai mult. Nu era atent la ceea ce-i spunea Nikolai Parfenovici. Nu putea să înţeleagă de unde venise perna pe care o găsise sub căpătâi, când ştia bine că nu fusese acolo atunci când se întinsese, frânt de oboseală, pe cufăr.

— Cine mi-a pus perna sub cap? Ce inimă bună s-a îndurat de mine?! exclamă el într-un elan de recunoştinţă, cu un tremur în glas, ca şi când ar fi fost vorba de cine ştie ce dar nepreţuit.

Inima cea milostivă, care îşi păstră până la urmă anonimatul, putea fi unul dintre martori, dacă nu cumva chiar grefierul adus de Nikolai Parfenovici rugase pe cineva să-i pună perna sub cap; Mitea însă era atât de impresionat, încât îi dădură lacrimile. Se apropie apoi de masă şi declară că e gata să semneze orice.

— Am visat ceva atât de frumos, domnilor... rosti el cu o voce ciudată, transfigurat, cu faţa luminată parcă de fericire.

 

 

IX - PLECAREA LUI MITEA

 

După semnarea procesului-verbal, Nikolai Parfenovici dădu citire cu solemnitate ordonanţei prin care se arăta că: în anul, luna şi ziua cutare, în cutare loc, judecătorul de instrucţie de la cutare judecătorie de pace a procedat la interogarea numitului (urma stabilirea indentităţii lui Mitea) învinuit de (aici erau enumerate conştiincios toate capetele de acuzaţie ce i se puneau în sarcină) şi având în vedere că prevenitul, deşi nu recunoaşte acuzaţiile ce i se aduc, n-a putut totuşi să producă nici o dovadă în apărarea sa, în timp ce martorii (cutare şi cutare) precum şi împrejurările, cutare şi cutare, confirmă pe deplin aceste acuzaţii; având în vedere cutare şi cutare articol din codul penal etc, ordonă: pentru a fi împiedicat să se sustragă de la rigorile anchetei şi judecăţii, numitul (adică Mitea) va fi depus preventiv la cutare închisoare, lucru ce va fi adus la cunoştinţa prevenitului, o copie după ordonanţa respectivă urmând a fi comunicată procurorului etc. etc. Pe scurt, i se punea în vedere lui Mitea că, din momentul acela, se afla în stare de arest şi urma să fie transportat la oraş, unde i se fixase un domiciliu nu prea atrăgător. Mitea ascultă cu luare-aminte şi ridică din umeri.

— N-am nimic de zis, domnilor,