La întrebările indiscrete ce urmară, nu se sfii să mărturisească deschis că, deşi îi plăcea „câteodată”, nu fusese totuşi îndrăgostită de el, căutase numai să-l prindă în mreajă „de vicleană şi păcătoasă ce sunt”, la fel cum făcuse şi cu „moşneagul acela”; îşi dăduse seama de la început că Mitea era teribil de gelos pe Feodor Pavlovici, ca pe toată lumea, de altfel, dar gelozia lui i se părea amuzantă, atâta tot. Nici prin gând nu-i trecuse vreodată să se ducă la Feodor Pavlovici acasă, îl aţâţase doar aşa, în bătaie de joc. „Numai de ei nu-mi ardea mie luna asta; la altcineva mă gândeam eu şi-l aşteptam să vină, un om care era foarte vinovat faţă da mine... Dar cred, încheie ea, că astea sunt lucruri care mă privesc numai pe mine, nu văd de ce v-ar interesa pe dumneavoastră şi de ce trebuie să vă răspund.”

Nikolai Parfenovici se supuse dorinţelor ei şi nu mai stărui asupra laturii sentimentale, pentru a se ocupa de probleme mai serioase, punându-i adică şi ei întrebarea referitoare la cele trei mii de ruble. Gruşenka confirmă că, într-adevăr, în urmă cu o lună, la Mokroe, Mitea cheltuise exact suma respectivă, cu toate că dînsa, ce-i drept, nu numărase banii, dar auzise din gura lui Dmitri Feodorovici că făcuse praf cu ocazia aceea trei mii de ruble în cap.

— V-a spus-o în particular sau mai era cineva de faţă? Ori poate că l-aţi auzit numai vorbind cu altcineva despre asta în prezenţa dumneavoastră? o luă repede procurorul Gruşenka declară că-i spusese acelaşi lucru faţă cu alţii, ca şi între patru ochi, şi că-l auzise de asemenea vorbind şi cu altă lume.

— L-aţi auzit o singură dată sau de mai multe ori? insistă procurorul, la care Gruşenka răspunse că da, îl auzise de câteva ori pomenind despre parale.

Ippolit Kirillovici se arătă extrem de mulţumit ele această declaraţie. În continuare, se dovedi că Gruşenka ştia de provenienţa banilor şi că într-adevăr Dmitri Feodorovici îi luase de la Katerina Ivanovna.

— Poate aţi auzit cumva întâmplător că totuşi suma pe care a cheltuit-o atunci ar fi fost mai mică de trei mii de ruble şi că ar fi păstrat o parte din bani?

— Nu, aşa ceva n-am auzit niciodată, declară Gruşenka. Dimpotrivă, aşa cum reieşea din lămuririle ei, Mitea i-ar fi mărturisit în repetate rânduri în ultimele luni că rămăsese lefter. „Tot aştepta să-i dea ceva taică-său”, încheia Gruşenka.

— Nu vă aduceţi aminte să fi spus vreodată în prezenţa dumneavoastră... aşa, în treacăt, sau într-un moment de enervare, o întrebă brusc Nikolai Parfenovici, c-ar avea intenţia să atenteze la viaţa tatălui său?

— Din păcate, da, a spus şi asta! oftă Gruşenka.

— O singură dată sau de mai multe ori?

— De câteva ori, când era furios.

— Şi aţi fost convinsă c-o să-şi aducă intenţia la îndeplinire?

— Nu, niciodată! răspunse ea apăsat. Îl ştiam un om cumsecade şi aveam toată încrederea în el.

— Domnilor, daţi-mi voie, interveni deodată Mitea, daţi-mi voie, vă rog, să-i spun Agrafenei Alexandrovna un singur cuvânt, aici, de faţă cu dumneavoastră.

— Poftim, se învoi Nikolai Parfenovici.

Mitea se ridică pe jumătate de pe scaun.

— Agrafena Alexandrovna, ce-ţi spun acum e sfânt, martor mi-e Dumnezeu! Nu sunt vinovat de moartea tatălui meu!

Făcând această invocaţie, se aşeză la loc. La rândul său, Gruşenka se sculă în picioare şi se înclină cu evlavie, cu faţa la icoană.

— Slavă ţie, Doamne! rosti ea cu fervoare şi, fără să se mai aşeze, adăugă întorcându-se către Nikolai Parfenovici: Aşa e, nu mai încape nici o îndoială, puteţi să-l credeţi pe cuvânt! Îl cunosc; e-n stare să-nşire mai ştiu eu ce năzbâtii aoar aşa, ca să glumească, sau din încăpăţânare, dar pentru nimic în lume nu şi-ar călca pe conştiinţă! Nu, fiţi siguri că nu este el omul care să mintă! N-a spus decât adevărul, vă puteţi bizui pe cuvântul lui!

— Îţi mulţumesc că mi-ai dat curaj, Agrafena Alexandrovna, şopti cu voce tremurătoare Mitea.

Interogată în legătură cu banii pe care-i avusese asupra lui în ajun, Gruşenka mărturisi că nu ştia câţi vor fi fost, dar că-l auzise repetând de câteva ori în gura mare că venise cu trei mii de ruble. Cât priveşte sursa lor, Mitea îi destăinuise numai ei că i-ar fi „furat” de la Katerina Ivanovna, drept care ea îl asigurase că nici nu poate fi vorba de un furt şi că trebuie să-i restituie neapărat chiar a doua zi. Procurorul ţinu să afle cu tot dinadinsul care bani zicea inculpatul că i-ar fi furat de la Katerina Ivanovna – cei din ajun, sau suma de trei mii de ruble cheltuită în urmă cu o lună – şi martora preciza că Mitea se referise la banii de acum o lună, cel puţin aşa înţelesese ea.

Cu aceasta, interogatoriul luă sfârşit şi Gruşenka ceru voie să se retragă. Nikolai Parfenovici îi aduse la cunoştinţă îndatoritor că poate să plece imediat spre oraş şi întrebă într-o doară dacă i-ar putea fi cu ceva de folos, de pildă, să-i pună la dispoziţie nişte cai, ori dacă doreşte cumva s-o conducă, ei... ar fi dispus...

— Vă mulţumesc cu plecăciune, îi răspunse Gruşenka, înclinându-se, mă întorc cu bătrânul acela, cu moşierul, îl iau cu mine în trăsură, dar până atunci aş vrea să-mi daţi voie, dacă se poate, să aştept jos, vreau să ştiu ce-aţi hotărât cu Dmitri Feodorovici.

Ieşi apoi pe uşă. Mitea era calm, părea chiar mai întremat sufleteşte, dar numai pentru moment. Cu cât trecea timpul o sfârşeală ciudată îl toropea din ce în ce. I se închideau ochii de oboseală. Audierea martorilor se isprăvise. Anchetatori erau acum ocupaţi cu redactarea definitivă a procesului-verbal. Mitea se scula de pe scaun şi se duse să se întindă într-un colţ, lângă perdea, pe un cufăr mare de-al jupânului, acoperi cu o scoarţă şi, cum puse capul jos, şi adormi. Visă ceva curios, un vis ce n-avea nici un fel de legătură nici cu locui unde se afla, nici cu împrejurările.