restul, adică două mii trei sute de ruble „mâine dimineaţă, în oraş”. Îşi dăduse cuvântul de onoare că la Mokroe nu venise cu atâţia bani, dar ca avea suma întreagă depozitată undeva, în oraş. Luat prin surprindere, Mitea declară în primul moment că nu-i promisese formal să-i dea banii chiar a doua zi, dar cum Wrublewski confirmă la rândul său declaraţia lui pan Mussjalowicz, după ce se gândi puţin, Mitea recunoscu încruntat că probabil aşa se întâmplase, cum spuneau ei, dar că în clipa în care făcuse această promisiune era cu capul în nori. Procurorul primi declaraţia cu braţele deschise; pentru acuzare era limpede acum (de altfel, la concluzia asta se şi ajunse mai târziu) că jumătate sau o parte din bani se aflau probabil ascunşi undeva în oraş, dacă nu chiar la Mokroe; în felul acesta se lămurea şi o împrejurare oarecum derutantă pentru anchetatori şi care, cu toate ca de minimă importanţă, pledase până atunci în favoarea acuzatului, anume faptul că Mitea nu avea asupra lui decât opt sute de ruble. Acum şi acest unic sprijin se prăbuşise. La întrebarea procurorului de unde se bizuia să facă rost de cele două mii trei sute de ruble ca să i le plătească polonezului, din moment ce declarase că nu avusese la el decât o mie cinci sute, cu toate ca-l asigurase formal, „pe cuvânt de onoare”, c-o să-i achite toată suma, Mitea răspunse că voia să-i ofere „poleacului”, în locul banilor făgăduiţi, concesiunea cu acte în regulă a drepturilor lui asupra satului Cermaşneai tranzacţie pe care o propusese mai înainte lui Samsonov şi doamnei Hohlakova. Procurorul întâmpină cu un zâmbet acest „subterfugiu naiv.

— Şi dumneata crezi că el ar fi acceptat să intre în posesia acestor „drepturi” în loc să primească în mână două mii trei sute de ruble bani gheaţă?

— Ar fi acceptat, sunt convins c-ar fi acceptat, se însufleţi Mitea. Gândiţi-vă, nu mai era o chestiune de două mii de ruble, ci de patru, dacă nu chiar de şase mii, pe care îi putea scoate foarte uşor! Ar fi pus imediat în mişcare o droaie de avocăţei şi cârciogari poleaci şi ovrei, şi i-ar fi smuls până la urmă bătrânului nu numai trei mii, ci ar fi luat toată Cermaşnea ca din palmă.

Cum era şi de aşteptat, declaraţia lui pan Mussjalowicz fu consemnată pe loc, aproape cuvânt cu cuvânt, în procesul-verbal, după care panii avură voie să plece. Nu se pomeni un singur cuvânt, în timpul audierii, despre faptul că trişaseră la cărţi. Nikolai Parfenovici le era prea îndatorat şi nu voia să-i mai plictisească pentru nişte bagatele, cu atât mai mult cu cât probabil nu fusese la mijloc decât o răfuială între jucători în stare de ebrietate. Că doar se băuse din gros şi se făcuse destulă zarvă în noaptea aceea... Aşa încât banii, adică cele două sute de ruble, rămaseră definitiv în buzunarul lor. În continuare, îl chemară pe Maximov. Bătrânul moşier intră timid şi se apropie cu paşi mărunţei de anchetatori, descumpănit şi peste măsură de abătut. Tot timpul interogatoriului rămăsese jos cu Gruşenka; şedea lângă ea tăcut, „doar din când în când începea să bocească şi-şi tot ştergea ochişorii cu batista lui în pătrăţele”, povestea mai târziu Mihail Makarovici. Gruşenka căuta să-l liniştească şi să-l îmbărbăteze. Cu lacrimi în ochi, bătrânelul mărturisi din capul locului păcatul de care se făcuse vinovat, luând cu împrumut de la Dmitri Feodorovici zece ruble, „bat-o vina de sărăcie”, pe care era gata să le restituie... La întrebarea bruscă a lui Nikolai Parfenovici dacă putea să aprecieze cam ce sumă avea asupra lui Dmitri Feodorovici, fiind cel mai în măsură s-o facă, atunci când scosese banii din buzunar ca să-l împrumute cu zece ruble, Maximov răspunse categoric „douăzeci de mii”.

— Ai văzut vreodată în viaţa dumitale douăzeci de mii de ruble? îl întrebă zâmbind Nikolai Parfenovici.

— Am văzut, dar nu douăzeci, ci doar şapte. Le-am văzut când nevastă-mea a ipotecat moşia. Mi le-a arătat numai aşa, de la distanţă, ca să-mi facă în necaz. Erau numai sute, un teanc cam atâta. Şi Dimitri Feodorovici avea tot aşa, numai hârtii de o sută...

Nu-i mai cerură alte lămuriri. Sosise, în sfârşit, rândul Gruşenkăi. Anchetatorii se gândeau, fireşte, cu oarecare teamă, la efectul pe care venirea ei ar putea să-l aibă asupra inculpatului şi Nikolai Parfenovici îi adresă câteva cuvinte, sfătuindu-l să fie cuminte şi să stea liniştit; drept răspuns, Mitea se mulţumi să pună capul în piept, vrând astfel să arate că „nu va provoca nici o scenă”. Gruşenka veni însoţită chiar de Mihail Makarovici în persoană. Intră înăuntru, cu o figură sobră, adumbrită de tristeţe, dar aproape calmă, şi se aşeză încet pe un scaun, când Nikolai Parfenovici o pofti cu un gest să ia loc în faţa lui. Era foarte palidă şi probabil ca o luase cu frig, pentru că se zgribulea, înfăşurându-se mereu în şalul ei negru de toată splendoarea. Avea într-adevăr frisoane uşoare, preludiul îndelungatei boli de care avea să zacă după iureşul acelei nopţi. Sobrietatea ei, privirea deschisă şi gravă, gesturile cumpănite, făcură asupra tuturor o impresie favorabilă. Mult nu lipsea ca Nikolai Parfenovici să se „amorezeze” de ea. El însuşi mărturisi mai apoi, nu mai ştiu în ce împrejurare, că abia în momentul acela îşi dăduse seama cât era de „frumoasă” femeia asta pe care, deşi o mai văzuse şi altă dată, o socotise până atunci un fel de „hetairă de provincie”. „Ştie într-adevăr să se poarte ca o doamnă din lumea mare”, declară el entuziasmat într-un cerc de cucoane. Aprecierea lui fu primită cu indignare şi-i atrase pe loc epitetul de „ştrengar”, de care se simţi teribil de măgulit. Intrând în odaie, Gruşenka îşi aruncă ochii în treacăt asupra lui Mitea; acesta se uită la ea îngrijorat, dar văzând-o cum arăta, se linişti. După întrebările introductive şi recomandările de rigoare, Nikolai Parfenovici, bâlbâindu-se uşor, dar în acelaşi timp cu o politeţe desăvârşită, o întrebă: „în ce relaţii sunteţi cu porucicul în rezervă Dmitri Feodorovici Karamazov?” Gruşenka răspunse cu glas scăzut, dar ferm:

— E