— Ba le-aţi dat peste o mie, Mitri Feodorîci, îl înfruntă hotărât Trifon Borisîci, uite-aşa aruncaţi banii, cu ghiotura, în vânt, şi ele se repezeau să-i culeagă de pe jos! Te pui cu ţiganii? Prăsilă de geambaşi şi de hoţi, umblă numai după ciordeală, dacă nu i-ar fi luat la goană lumea de pe aici, poate c-ar fi venit acum să spună cu cît s-au procopsit în noaptea aceea. Chiar eu cu ochii mei am văzut banii în mâna dumneavoastră, de numărat, ce-i drept, nu i-am numărat, fiindcă nu m-aţi lăsat, dar aşa, după ochi, pun capul jos că erau mai mult de o mie cinci sute... De unde o mie cinci sute! Am mai văzut doar bănet în viaţa mea şi pot să-mi dau seama...

Cât priveşte suma cu care Mitea venise în ajun, Trifon Borisîci declară că Dmitri Feodorovici îi dăduse de ştire, îndată ce coborâse din trăsură, cum c-ar fi venit cu încă trei miare.

— Chiar aşa să fie, Trifon Borisîci? încercă să obiecteze Mitea. Ţi-am spus cu precizie c-am venit cu trei mii?

— Aţi spus, Dmitri Feodorovici, chiar aşa aţi spus. Era şi Andrei de faţă. Uitaţi. Andrei e aici, n-a plecat încă, puteţi sa-l chemaţi. Şi pe urmă, dincolo, în salon, când aţi cinstit fetele din cor, n-aţi strigat dumneavoastră c-o să lăsaţi aici a şasea miişoară, cu celelalte, adică, după câte am înţeles? Au auzit şi Stepan, şi Semeon, chiar şi Piotr Fomici Kalganov, că doar era lângă dumneavoastră, poate-şi mai aduce aminte...

Declaraţia cu privire la cea de-a şasea mie avu un efect vădit asupra anchetatorilor. Le plăcuse formula: trei şi trei, prin urmare şase, trei mii atunci şi încă trei acum, în total şase, era cât se poate de clar.

Fură apoi interogaţi rând pe rând mujicii la care se referise Trifon Borisîci: Stepan, Semeon, surugiul Andrei şi la urma şi Piotr Fomici Kalganov. Primii doi împreună cu surugiul confirmară fără nici o ezitare declaraţia lui Trifon Borisîci. În plus, înregistrară cu toată atenţia destăinuirile lui Andrei în legătură cu discuţia pe care o avusese cu Mitea pe drum şi, mai ales, întrebarea acestuia „unde crede c-o să ajungă dumnealui, Dmitri Feodorovici, în cer sau în iad şi dacă va avea sau nu parte de iertare pe lumea cealaltă?” „Psihologul”, Ippolit Kirillovici, ascultă depoziţia cu un zâmbet subţire, propunând ca şi această declaraţie, privitoare la soarta pe care Dmitri Feodorovici se gândea c-ar putea să-i fie hărăzită după moarte, să fie „ataşată la dosar”.

Chemat la rândul său de anchetatori, Kalganov intră în odaie cu o mutră plictisită şi răspunse la întrebări îmbufnat şi năzuros, adresându-se deopotrivă procurorului şi lui Nikolai Parfenovici, ca şi când atunci i-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa lui, deşi se cunoşteau destul de bine şi se întâlneau aproape zilnic. Începu prin a spune că el „nu ştie şi nici nu vrea să ştie nimic”. Confirmă că auzise şi despre „a şasea mie”, şi că în momentul acela se afla într-adevăr lângă Mitea. La întrebarea câţi bani avea după părerea sa inculpatul, răspunse că „habar n-are” stăruind în schimb asupra faptului că polonezii jucaseră cu cărţi măsluite. Adeveri, de asemenea, la insistenţele anchetatorilor, că după ce polonezii fuseseră expediaţi din odaie se produsese un reviriment în relaţiile dintre Mitea şi Agrafena Alexandrovna care-i mărturisise acestuia că-l iubeşte. Vorbi respectuos şi cu mult tact despre Agrafena Alexandrovna, că şi cum ar fi fost o doamnă din lumea mare, fără să-şi permită o singură dată să-i spună pe nume, „Gruşenka”. Cu toată aversiunea lui manifestă de a da orice fel de declaraţii, Ippolit Kirillovici îl descusu vreme îndelungată şi datorită lui reuşi să cunoască mai amănunţit „romanul” pe care-l trăise Mitea în noaptea aceea. Mitea îl lăsă să vorbească, fără să-l întrerupă. Martorul primi, în sfârşit, permisiunea să plece şi ieşi fără să-şi ascundă indignarea.

Venise rândul polonezilor să fie anchetaţi. Aceştia se culcaseră de cu seară în odăiţa în care stătuseră încuiaţi, dar nu reuşiseră să închidă ochii toată noaptea şi, în momentul când autorităţile sosiseră la faţa locului, se îmbrăcaseră numaidecât şi-şi strânseseră lucrurile la iuţeală, bănuind că vor fi interogaţi şi ei. Intrară amândoi foarte ţanţoşi, deşi cu oarecare teamă, în încăpere. Cel mai marcant dintre ei, adică mărunţelul, era funcţionar de categoria a douăsprezecea în disponibilitate, avusese un post de veterinar în Siberia şi se numea pan Mussjalowicz. Pan Wrublewski era liber-profesionist, în speţă dentist. Răspunzând la întrebările anchetatorilor, şi unul, şi altul se adresau lui Mihail Makarovici, deşi acesta şedea deoparte. În naivitatea lor îl socoteau mai mare decât ceilalţi în grad şi deci personajul cel mai important dintre toţi cei de faţă; tot timpul nu-l mai scoteau din „pan colonel”. Numai după ce Mihail Makarovici le atrăsese în câteva rânduri atenţia se dumeriră că declaraţiile trebuiau adresate lui Nikolai Parfenovici. Vorbeau destul de curent ruseşte cu toate că unele cuvinte le rosteau stâlcit. Pan Mussjalowicz pomeni cu atâta pasiune şi cu asemenea ifose despre relaţiile lui din trecut şi din prezent cu Gruşenka, încât reuşi să-l scoată din sărite pe Mitea care se burzului la el, răcnind că nu permite unui „ticălos” să se exprime aşa despre dânsa de faţă cu el. Pan Mussjalowicz se simţi grozav de ofensat de cuvântul „ticălos”, cerând să fie consemnat în procesul-verbal. Mitea clocotea de mânie.

— Da, ticălos, ticălos! Puteţi să scrieţi ce vreţi în procesul-verbal, puţin îmi pasă, eu tot ticălos am să-i spun! striga el.

Nikolai Parfenovici, deşi nu uită să treacă în procesul-verbal cuvântul incriminat, dădu totuşi dovadă cu prilejul acestui incident, de un tact într-adevăr remarcabil: îl admonesta cu severitate pe Mitea, dar în acelaşi timp renunţă să mai insiste asupra laturii romantice a cazului anchetat, intrând imediat în miezul problemei. Iar declaraţiile celor doi pani avură darul să suscite în cel mai înalt grad interesul anchetatorilor printr-un fapt deosebit de important şi anume, tentativa lui Mitea de a-l mitui pe pan Mussjalowicz, oferindu-i trei mii de ruble ca să-şi ia tălpăşiţa; şapte sute era gata să i le înmâneze pe loc, urmând să-i achite