apoi, Mitea ridică fruntea şi se uită la ei năuc, cu o privire rătăcită. Pe figura lui se întipărise o deznădejde nemărginită, fără leac, dar părea calmat; stătea aşa amorţit, aproape inconştient de ce se întâmpla împrejur. Totuşi, ancheta trebuia să-şi urmeze cursul. Nu mai aveau vreme de pierdut. Venise acum rândul martorilor să fie audiaţi. Era opt dimineaţa. Lumânările fuseseră stinse de mult. Mihail Makarovici şi Kalganov, care mai tot timpul cât ţinuse interogatoriul se foiseră încolo şi încoace pe uşă, ieşiseră amândoi din odaie. Procurorul şi judecătorul de instrucţie păreau şi ei frânţi de oboseală. Vremea era mohorâtă, cerul acoperit de nori şi ploua cu găleata. Mitea privea spre fereastră fără să se gândească la nimic.

— Pot să mă uit pe geam? îl întrebă la un moment dat pe Nikolai Parfenovici.

— Sigur că da, cât pofteşti, răspunse acesta.

Se sculă de pe scaun şi se duse la fereastră. Ploaia biciuia geamurile mici şi verzui. În apropiere se zărea drumul noroios, iar mai încolo se pierdeau în ceaţă şiruri negre de izbe, sărăcăcioase şi urâte, care păreau şi mai întunecate şi mai hâde încă aşa, bătute de ploaie. Mitea îşi aduse aminte de „Febus cel cu plete de aur” şi de faptul că plănuise să-şi zboare creierii o dată cu primele-i raze. „într-o dimineaţă ca asta, ar fi fost poate şi mai nimerit”, se gândi el cu un surîs amar. Apoi, cu un gest resemnat, se întoarse către „călăii” lui.

— Domnilor! li se adresă el din nou. Îmi dau seama că sunt pierdut. Dar ea? Spuneţi-mi ce se-ntâmplă cu dânsa, vă rog din suflet! Trebuie oare să împărtăşească soarta mea? E nevinovată, aseară, când a strigat că „păcatul e numai al ei”, îşi pierduse capul, nu mai ştia ce vorbeşte. Vă jur că n-are nici cea mai mică vină! Toată noaptea asta, cât am stat aici cu dumneavoastră, m-am frământat din pricina ei... Nu-mi puteţi spune ce aveţi de gând cu dânsa?

— În privinţa asta, Dmitri Feodorovici, să n-ai nici o grijă îi răspunse procurorul, grăbindu-se parcă să-l liniştească. Deocamdată nu avem nici un motiv serios sa tulburăm cumva persoana care te interesează. Şi sper că nici mai târziu, în cursul cercetărilor... Din acest punct de vedere fii sigur că vom face tot ce ne stă în putinţă. Poţi fi absolut liniştit.

— Vă mulţumesc, domnilor, ştiam că sunteţi totuşi oameni corecţi şi de cuvânt, orice s-ar întâmpla. Mi-aţi luat o piatra de pe inimă... şi acum, ce mai rămâne de făcut? În ce mă priveşte, sunt gata.

— Da, n-ar strica să ne grăbim. Trebuie să trecem imediat la audierea martorilor, lucru pe care suntem obligaţi să-l facem în prezenţa dumitale, aşa că...

— Ce-ar fi să bem mai întâi câte un ceai? îl întrerupse Nikolai Parfenovici. Măcar atât ni se cuvine şi nouă, cred!

Hotărâră aici, în cazul când ceaiul era gata (Mihail Makarovici tocmai plecase să vadă ce-i cu el), să bea câte un pahar şi după aceea „să-i dea bătaie”, rămânând să-şi ia adevăratul ceai de dimineaţă şi „gustărica” de rigoare, în tihnă, mai târziu, când vor avea un pic de răgaz. Băutura era pregătită şi sosi imediat. Mitea la început refuză paharul pe care Nikolai Parfenovici i-l oferea amabil, ca după aceea, răzgândindu-se, să-l ceară chiar el şi să-l deşerte pe nerăsuflate. Părea peste măsură de obosit, aproape neverosimil de obosit. S-ar fi zis că o noapte întreagă de beţie asociată cu cele mai puternice senzaţii, n-ar fi izbutit să doboare un om cu o constituţie atât de robustă şi, totuşi, era frânt de oboseală, abia dacă se mai putea ţinea pe scaun. În unele clipe i se părea că obiectele din cameră joacă în faţa ochilor săi. „Încă puţin, şi am să încep să aiurez”, se gândi el.

 

 

VIII - DECLARAŢIILE MARTORILOR. „COPCHILAŞUL”

 

Începu audierea martorilor. Cred însă că nu mai are rost sa facem o expunere atât de amănunţită ca până acum. De pildă, nu mai e nevoie, credem, să cităm formula prin care Nikolai Parfenovici avea grijă să atragă atenţia fiecăruia dintre ei că e dator să declare adevărul şi numai adevărul cu mâna pe conştiinţă şi că mai târziu va trebui să repete aceleaşi declaraţii sub prestare de jurământ. De asemenea, e inutil să mai arătăm că fiecărui martor în parte i se cerea să semneze procesul-verbal, cuprinzând declaraţia respectivă şi multe altele încă. Vom aminti numai că punctul principal în jurul căruia gravitau întrebările anchetatorilor erau cele trei mii de ruble, mai precis, dacă prima dată, adică în urmă cu o lună, când venise să chefuiască la Mokroe Dmitri Feodorovici cheltuise trei mii în cap sau numai o mie cinci sute şi câţi bani avusese asupra lui în ajun: trei mii sau o mie cinci sute? Din păcate, toate mărturiile erau împotriva lui Mitea. Nici una nu pleda în favoarea lui. Ba câteva din ele scoaseră chiar la iveală fapte noi şi surprinzătoare, ce infirmau cu totul declaraţiile lui. Primul căruia i se luă interogatorul fu Trifon Borisîci. Hangiul se prezentă în faţa anchetatorilor fără nici un pic de teamă, dimpotrivă, cu o mutră aspră, pe care se citea cea mai aprigă indignare împotriva acuzatului, aşa încât fiecare lucru spus de el părea nespus de veridic şi de un incontestabil prestigiu. Vorbea laconic, rezervat, aşteptând să i se pună întrebările la care răspundea precis şi după o matură chibzuinţă. Dârz şi fără nici o şovăială, jupânul declară că inculpatul cheltuise înainte cu o lună cel puţin trei mii de ruble şi că toţi mujicii care au fost de faţă sunt martori că, într-adevăr „Mitri Feodorîci” a pomenit el însuşi, cu gura lui, de suma asta. „Numai la ţigănci câte parale a lepădat... Numai ele i-au păpat un miar, dacă nu şi mai bine.”

— Cred că nu le-am dat nici cinci sute, rectifică posomorât Mitea, păcat că eram beat şi n-am mai apucat să-i număr.

De astă dată, Mitea şedea retras, cu spatele spre draperie, şi asculta mohorât declaraţiile, cu o figură tristă şi obosită, ca şi când s-ar fi gândit: „N-aveţi decât să spuneţi ce poftiţi, pentru